Viața ca un râu, Shelley Read – recenzie de carte
Viața ca un râu (Go as a river) este romanul de debut al lui Shelley Read, devenit rapid bestseller internațional și este inspirat din realitatea evenimentelor petrecute în anii 1960, când orașul Iola a fost inundat, pentru a se crea rezervorul Blue Mesa.
Shelley Read locuiește în Colorado, iar descrierile cuprinzătoare și detaliate ale acelor ținuturi se regăsesc frumos împletite în narațiunea romanului. M-a dus cu gândul la descrierea mlaștinei, din Acolo unde cântă racii, doar că, aici peisajul este unul muntos, ascuțit, cu zăpadă căzută în mijlocul verii și râuri ce poartă odată cu ele destine.
“Floarea-soarelui, lupin mov și trandafiri sălbatici
roz-deschis împodobeau coastele. Țepușe purpurii izbucneau din smârcurile
pârâului, fiecare tulpină un cerculeț de capete roz de elefant, cu trompele
ridicate spre soare. […] O delicată fericire își făcea loc prin noroiul
îndurerării la fel de negreșit cum pădurea văratică înflorea după iarnă.”
(p. 145)
Romanul surprinde povestea Victoriei Nash, o fată de șaptesprezece ani, care trăiește cu familia ei într-un orășel din Colorado. Ea este singura figură feminină într-o familie de bărbați tulburați, cu probleme de comportament. Familia are o livadă de piersici, ce devine un simbol al transformărilor prin care trece și fata.
Întâlnirea Victoriei cu Wil Moon este una care oferă o întorsură vieților celor doi tineri, pe cât de frumoasă, pe atât de tragică.
Ochii necunoscutului erau la fel de întunecoși și de lucitori ca penajul unui corb. Și cu o uitătură blândă – asta îmi amintesc cel mai bine la ochii aceia, de la cea dintâi privire până la ultima -, o blândețe care părea să îi izvorască din miez și să se reverse precum apa peste ghizdul unei fântâni prea pline. (p. 14)
Când sentimentele de copleșire și de teamă o sugrumă pe Victoria, aceasta fuge în munți, unde cunoaște o altfel de conexiune cu natura. Ea se luptă să supraviețuiască, atât fizic, cât și psihic, până când învață să vadă frumusețea în peisajul aspru și când învață să asculte liniștea, fără a se teme.
Este povestea unei fete care devine femeie, la fel de repede precum se coc zemoasele piersici în copac.
M-a impresionat turnura pe care au luat-o brusc lucrurile, doar pentru că Wil era indian. Și am realizat că exact aceasta era realitatea acelor vremuri. Oamenii se considerau superiori, numindu-i pe indieni “piei-roșii”. Îi umileau și alungau sau îi forțau într-un fel sau altul să plece.
“[…] eu, la fel ca livada, rezistasem în pământul cel
nou, dezrădăcinată de împrejurări și totuși în stare să-mi văd mai departe de
viață. Însă totodată șovăisem și căzusem, îmi pierdusem hotărârea și mă lăsasem
de nenumărate ori pradă fricii. Tăria, învățasem, era ca solul plin de resturi
al pădurii, clădită pe triumfuri neînsemnate și gafe infinite, ceasuri de soare
urmate de furtuni bruște care nimiceau totul. Suntem aidoma cu toții, fie și
pentru nici un alt motiv decât chipul frumos și atroce în care creștem
imprevizibil, bucată cu bucată, căzând, săltându-ne dintre rămășițe,
înălțându-ne iar și năzuind către bine.” (p. 317, 318)
Mi-a plăcut asemănarea dintre dezrădăcinarea fetei și cea a livezii de piersici. Așa cum livada a avut nevoie de ani întregi pentru a își reveni și pentru a rodi din nou faimoasele piersici Nash, la fel și Victoria a trecut prin mulți ani de luptă cu temerile ei și cu regretele din trecut.
– O să merg ca râul, a zis Wil. Bunicul mi-a zis totdeauna că-i singurul fel. (p. 107)
Această comparație a destinului cu râul predomină întreaga poveste. Râul Gunnison o urmează pe fată, chiar și după ce Iola nu mai există.
Vă recomand această carte, e o poveste tristă, dar puternică a unei fete, a unei iubiri, a unei mame și a unei livezi.
Surse foto:
- Editura LITERA
- Canva
Pingback: Virginie Grimaldi - recomandare de cărți - Toate pânzele sus