Partea a doua […] Arcușul viorii sfârâia, iar degetele lăutarului săltau aproape nevăzute pe clapele acordeonului ce își umfla burduful mai ceva ca un broscoi ce stă pe o frunză de nufăr în lumina lunii. Hora era în toi, ca o vietate imensă, cu multe suflete și respirații șuierate, cu multe opinci care atingeau pământul în
Partea Întâi […] Când a primit scrisoarea în care era chemat la război a vrut să o rupă în bucăți mici, asemenea acelora în care se fărâmase inima lui. A vrut să o ardă, să simtă și ea, scrisoarea, cum limbile de foc o strâng, o schimonosesc și o transformă în cenușă, așa cum simte
– Paulină, te du pân’ la moară și adă un socotei de făină. Vezi că ai la ușă pregătite gălețile de lapte, să le lași morăriței. – Mă duc îndată, mămică. Deseară ai de treabă cu mine? – După ce te întorci de la moară, tre’ să punem de pite. Dară dup-aia… Ce-i? Îți ard