Emilia Hart – Femeile Weyward și Sirenele – recenzie
De Emilia Hart am auzit prin anul 2023, atunci când s-a tradus și la noi primul ei roman: Femeile Weyward, apărut la Editura Bookzone, în traducerea lui Cosmin Nedelcu.
Am auzit că e un debut frumos, un mix între ficțiune istorică și realism magic, adică fix ce îmi place mie, așa că mi-am cumpărat-o.
Anul acesta am intrat în febra abonamentelor la edituri din străinătate, prin care primești lunar o carte cu copertă cartonată, supracopertă, semnătura electronică a autorului, printed edges, ce mai, minunății de cărți.
M-am abonat la The Locked Library, iar la cutia lunii februrarie a fost The Sirens, de Emilia Hart – o carte care arată superb și care m-a făcut curioasă pentru că sinopsisul spunea că e o poveste despre surori și puteri magice.
🧜♀️The Sirens/Sirenele, Emilia Hart
Am început să o citesc întâi pe aceasta, deoarece eram curioasă să aflu cât de bună este povestea.
Acțiunea are loc pe două planuri temporale: prezent și trecut, având ca personaje principale două seturi de surori: pe Lucy și Jess în anul 2017 și pe Mary și Eliza în anii 1800.
Lucy are o problemă a pielii, o alergie la apă, care o face să se simtă ciudat, ca și cum nu se potrivește nicăieri, ajungând să stea retrasă în majoritatea timpului. Atunci când realizează că suferă și de somnambulism, în urma căruia aproape a strangulat un băiat din cămin, ea se sperie și fuge la singura persoană care crede că o poate ajuta: sora ei, Jess.
Jess locuiește într-o căsuță ciudată și destul de dărăpănată, aflată pe marginea unor stânci din Australia. Localitatea este înconjurată de o mulțime de zvonuri și întâmplări misterioase, precum voci care se aud cântând din ocean, dispariții ale unor bărbați, rămase fără răspuns, mituri despre o navă eșuată care transporta deținuți din Anglia.
Vă invit să urmăriți acest video al cărții, pe care am plimbat-o în mod special pe malul Mării Negre.
În paralel, Mary și Eliza sunt surorile gemene, care chiar se află pe nava ce aducea deținuții în Australia, în condiții mizere, întuneric și foamete. Ele au crescut fără mamă, aceasta înecându-se în condiții misterioase cu câțiva ani în urmă.
Firul invizibil ce le leagă pe acestea de surorile din prezent este reprezentat de neputința femeilor în fața bărbaților. Vom afla că fiecare dintre ele a avut la un moment dat al vieții sale o interacțiune nefericită, abuzivă, traumatizantă cu un bărbat.
Întregul roman este țesut în jurul acestei idei, aceea de a le împuternici pe femei, de a le da o libertate pe care nu au cunoscut-o până atunci, decât în împrejurări ce nu fac parte din această lume.
Ce mi-a plăcut la "The Sirens" 🧜♀️
🌊 Felul scriitoarei de a aduce la viață imagini, mirosuri, senzații ale vieții marine și nu numai. Modul descriptiv folosit este unul extrem de bogat și a adus un mare plus romanului.
🌊 Legătura dintre surori – felul în care s-au protejat una pe cealaltă, în care s-au ajutat
🌊 Ideea de empowerment, deși nu suficient explorată la nivel emoțional, mi-a plăcut pentru că a subliniat faptul că femeile se pot simți în siguranță.
“[…]they wanted her to keep being nice, to put Ben’s feelings – his reputation, his future – above her own. They wanted her to go away.[…]For the first time, she’d experienced the world and its injustice; the way the cards are stacked against her, just because she’s female.” (p. 138)
Ce nu mi-a plăcut:
EPILOGUL! – și nu scriu degeaba cu majuscule. Epilogul a anulat tot ceea ce Emilia reușise să croșeteze în jurul ideii de empowerment a femeii. (folosesc termenul în engleză pentru că mi se pare că împuternicire nu reflectă sensul corect acest context).
Chiar nu vreau să dau spoilere, dar epilogul trebuia să lipsească, din punctul meu de vedere.
Nu mi-a plăcut nici faptul că nu am simțit prea multe emoții, deși mă așteptam să se întâmple exact contrariul. Romanul abundă în imagini vizuale bogate, în senzații olfactive și gustative, dar este lipsit de emoțiile puternice pe care mă așteptam să le simt.
“The present is nothing more than a tide, drawing away from her.” (p. 160)
🐦⬛ Femeile Weyward, Emilia Hart
Refrenul acestui roman este legătura femeilor cu natura și cu viețuitoarele ei, legătură ce le împuternicește pe acestea, din nou, pentru a se ridica împotriva abuzului venit din partea bărbaților.
Observ că ambele romane scrise de Emilia Hart au această temă-nucleu, ceea ce mă face curioasă în privința inspirației acestor povești.
Acțiunea se petrece în mai multe planuri temporale, fiecare cu personajul ei feminin în jurul căruia au loc evenimentele: în anii 1600 o avem pe Altha, în anii 1900 aflăm povestea lui Violet și în 2019 o descoperim pe Kate.
Toate cele trei femei se află în situații-limită: Altha este pe punctul de a fi spânzurată pentru vrăjitorie, Violet se simte întemnițată în conacul familiei sale, iar Kate este imaginea femeii moderne, elegante, sexy, dar abuzate emoțional și fizic de către partenerul ei.
Pe măsură ce pătrundem în profunzimea poveștilor, descoperim că Altha și mama ei erau tămăduitoare, luându-și cunoștințele și puterea din legătura cu pământul, dar și cu insectele sau păsările – în mod special cu ciorile. Cât timp oamenii tratați de ele s-au însănătoșit, au fost tratate corect. Problemele au început să apară când oamenii bolnavi nu au mai putut fi salvați, iar vina a fost aruncată asupra lor.
Și Violet avea o legătura supranaturală cu natura, simțind nevoia viscerală de a petrece timp afară, de a fi în preajma vietăților, de a le asculta și simți viețile mărunte. Moartea mamei sale stă sub semnul întrebării, având de la aceasta doar un medalion cu un W scrijelit pe el. Tatăl său era violent și îi interzicea să stea afară, motivând această interdicție cu faptul că educația pe care trebuie să o primească o domnișoară se găsește în cărți, nu afară.
Kate a trăit o traumă în copilărie, în momentul când tatăl său a fost călcat de o mașină din cauză că ea s-a smucit din mâna lui pe trecerea de pietoni, vrând să urmeze o cioară. A urmat apoi relația toxică în care a intrat și din cauza căreia fuge din Londra, refugiindu-se în căsuța veche a mătușii sale.
“Diavolul are degete lungi și voce puternică, întizându-ne dulci ispite tuturor. Cum știm, îndeosebi muierile noastre se află în mare primejdie în fața tentațiilor drăcești, fiind fragile în minte și în spirit deopotrivă.” (p. 231)
Ce mi-a plăcut în "Femeile Weyward"🐦⬛
🐦⬛ Femeile Weyward mi-a plăcut mai mult decât Sirenele, întrucât am format o legătură mai profundă cu personajele. Cred că datorită faptului că povestea Althei a fost scrisă la persoana I sau a felului în care natura a fost sădită în sufletul femeilor.
🐦⬛ Am găsit interesant faptul că în acest roman a existat un bărbat care să fie bun, blând și înțelegător, purtând cu el ideea că nu toți bărbații sunt violenți, predispuși la abuzuri. Este vorba despre fratele lui Violet, Graham. El a încercat să o înțeleagă pe sora lui, să îi aline suferința, să o ajute când i-a fost greu.
🐦⬛ Din nou, mi-au plăcut mult descrierile croșetate atât de vibrant, viu, colorat. Sunt sigură că natura e o parte importantă a vieții Emiliei Hart, pentru că doar un iubitor de natură poate gusta toate aceste imagini și sunete în felul în care ea a făcut-o în ambele ei cărți.
🐦⬛ Referința din Macbeth unde a fost folosit prima dată termenul weyward și care a rămas ulterior în limbă ca weird = ciudat, deși termenul anglo-saxon wyrd însemna soartă, destin. Mi se pare foarte interesant felul în care au migrat cuvintele și cum a fost preluat sensul acestora.
” – Ești un nimic fără mine, spune el, cuvintele răsunându-i în creier.
Panica sporește. Doar că nu e panică, știe Kate acum. Nu a fost niciodată. Senzația că ceva încearcă să iasă din ea. Furia, fierbinte și strălucitoare în piept. Nu panică. Putere.
Nu. Ea nu e un nimic.
Este o Weyward. Și poartă o altă Weyward înăuntrul ei.” (p. 357)
Nu există nimic în acest roman despre care să spun că nu mi-a plăcut… Poate doar ideea că moștenirea Weyward i-a fost transmisă lui Kate prin intermediul tatălui său, Graham și nu direct, prin intermediul lui Violet.
Una peste alta, Femeile Weyward mi-a plăcut mai mult decât The Sirens, care am înțeles că urmează să fie tradusă și la noi, tot la editura Bookzone.
Totuși, această tendință a Emiliei Hart de a explora legătura femeii cu natura – fie ea terestră sau marină – și de a o împuternici pe aceasta cu elemente supranaturale, ca armă împotriva răului venit din partea masculinității, mi se pare o temă puternică și, din păcate, de actualitate.
Aș fi zis că femeile zilelor noastre nu mai sunt atât de strivite de cizma masculină, nu mai sunt privite de sus sau maltratate. Dar sunt, în continuare. Probabil nu la același nivel ca în trecut. Dar atât abuzul emoțional, cât și cel fizic există în continuare.
Mi-ar plăcea ca aceste femei să găsească puterea în ele însele sau în mediul înconjurător, ca în aceste romane.
De asemenea, mi-ar plăcea să îmi spuneți în secțiunea de comentarii dacă ați citit vreuna dintre aceste cărți și cum vi s-a părut!
Citește și:
