“Război în suflet și în afara lui” – Partea Întâi
Adnana/ June 23, 2022/ Război în suflet și în afara lui, Texte/ 0 comments
–
Paulină,
te du pân’ la moară și adă un
socotei de făină. Vezi că ai la ușă pregătite gălețile de lapte, să le lași
morăriței.
–
Mă
duc îndată, mămică. Deseară ai de treabă cu mine?
–
După
ce te întorci de la moară, tre’ să punem de pite. Dară dup-aia… Ce-i? Îți ard călcâiele să te duci la hora
în sat?
–
Păi…
Da, aș vrea să merg. Merge și Susana, a lu’ Panait și Ileana, a preotului și mi-a zis Dorina că și pe
ea o lași…
–
Și o
să s-arate și Tudorică p-acolo, așa-i?
–
A…
Nu știu…
–
Hai,
hai, du-te mai repede la moară ș-om vedea cu hora!
A luat Paulina
gălețile pline ochi de lapte spumos și încă fierbinte, acoperite cu câte un
ștergar alb, cu flori roșii cusute atent, chiar de ea. Le-a pus pe cobiliță și
a plecat iute în soarele amiezii, cu picioarele goale prin praful uliței,
lăsând în urmă doar o vijelie de colb.
Când a ajuns în
dreptul pădurii, a încetinit puțin. Putea să își răcorească tălpile pe pământul
plin de mușchi și îi plăcea să asculte păsările. O dureau șalele și gălețile
erau grele, așa că, le-a lăsat pentru o clipă jos și s-a dus la râu să își ude
gâtlejul.
A făcut mâna căuș
și s-a aplecat deasupra apei. A băut însetată, până când nu și-a mai simțit
gura, căci apa râului era rece ca gheața. Și-a udat fața, a coborât cu mâna să
își ude și pieptul, când a auzit un foșnet în spatele ei și a sărit ca arsă.
–
Te-ai
răcorit, căprioară?
Paulina a râs din
tot sufletul și, asemenea unei flori pleoștite pe care o uzi și se ridică
mândră și colorată, a început să strălucească îmbujorată în verdele pădurii.
–
M-am
odihnit puțin, m-a trimis mămica pân’ la moară.
Și dacă mai
devreme și-a stins gâtlejul arzător, focul ăsta pe care îl simțea când îl
privea pe el, nu avea cum să îl stingă prea curând, nici prea ușor.
Înalt, cu părul
negru-tăciune, avea mâini mari și adânc bătătorite, iar ochii… Ochii lui îi
plăceau cel mai mult Paulinei. Pentru că, oricât încerca să citească în ei, nu
reușea să deslușească furtuna din ei. Erau negri, mai negri ca cel mai negru
tăciune, mai negri ca însăși noaptea.
–
Vii
deseară la horă? Ne strângem mai mulți, vine aproape tot satul. Au arvunit
lăutarii din Lera, sunt cei mai buni, o să dansăm până ni se rup opincile!
–
Dacă
mă lasă mămica, vin, cum să nu vin! Hai că acuș mă duc, mi se acrește și
laptele pe căldura asta.
–
Ne
vedem deseară.
Și Paulina a
plecat, urmată ca o umbră de privirea lui Tudorică. Părul ei șaten mereu prins
frumos în cosițe, buzele trandafirii, ca un boboc la început de primăvară,
talia subțirică și picioarele lungi, ca de căprioară, erau adânc îngropate în
negrul ochilor lui. Și nu numai acolo… O iubea de ceva vreme și fiecare horă
era o ocazie să o țină strâns, să simtă cum sânii ei i se lipesc de piept, să o
mângâie și să îi mai fure câte o sărutare.
Dar hora de astă
seară, nu o aștepta ca până acum. Avea sufletul greu și plin, ca norii de
ploaie încărcați. Primise scrisoare că e chemat la război.
Nu știa dacă să
îi spună Paulinei. Dacă o speria? Dacă nu mai voia să se mărite cu el? Dacă nu
îl aștepta până se întorcea? Și dacă… nu se mai întorcea?
Nu putea să fie
egoist, o iubea așa cum iubea firișorul ăla mic și verde, firav, dar totuși
puternic, care ieșea din pământ când încolțea grâul. Firișor născut din
transpirația care îi curgea pe șira spinării, din bobul de grâu îngrijit cu
atâta dragoste de mâinile lui bătătorite, cuibărit în locșorul lui pregătit tot
de mâinile brăzdate în a căror piele pământul parcă intrase pentru totdeauna.
O iubea și voia
să fie a lui. S-o strângă-n brațe, s-o aștepte la amiază să-i aducă de-ale
gurii la câmp, iar de fusta ei să se țină vreo 2 – 3 copilași. Îi vedea chipul
când închidea ochii și visa la căsuța lor, modestă, dar cu gospodărie frumoasă,
căci Paulina era harnică și el era muncitor.
Dintre toate
fetele din sat, Paulina era singura care nu îi făcea ochi dulci, deși știa că
și ea îl iubește. Paulina era simplă și spunea lucrurilor pe nume, fără chiar a
le rosti. Când se priveau ochi în ochi, nu mai auzea lăutarii, nu îl mai orbea
colbul ridicat de opincile lor, vrăjite, parcă, de arcușul lăutarului, nu mai simțea
mirosul pământului încins. Simțea cum o liniște al dracului de ciudată i se
lasă pe gânduri, mai grea ca plapuma făcută de mămica. Privirile lor parcă se luau de mână și fugeau
departe, lipite, unite, încât nu mai păreau două perechi de ochi ce aleargă
prin pădure, ci una.
O iubea.
Partea a doua o găsiți aici
Partea a treia o găsiți aici