“Război în suflet și în afara lui” – Partea Întâi

Adnana/ June 23, 2022/ Război în suflet și în afara lui, Texte/ 0 comments

          Paulină, te du pân la moară și adă un socotei de făină. Vezi că ai la ușă pregătite gălețile de lapte, să le lași morăriței.

          Mă duc îndată, mămică. Deseară ai de treabă cu mine?

          După ce te întorci de la moară, tre’ să punem de pite. Dară dup-aia… Ce-i? Îți ard călcâiele să te duci la hora în sat?

          Păi… Da, aș vrea să merg. Merge și Susana, a lu’ Panait și Ileana, a preotului și mi-a zis Dorina că și pe ea o lași…

          Și o să s-arate și Tudorică p-acolo, așa-i?

          A… Nu știu…

          Hai, hai, du-te mai repede la moară ș-om vedea cu hora!

A luat Paulina gălețile pline ochi de lapte spumos și încă fierbinte, acoperite cu câte un ștergar alb, cu flori roșii cusute atent, chiar de ea. Le-a pus pe cobiliță și a plecat iute în soarele amiezii, cu picioarele goale prin praful uliței, lăsând în urmă doar o vijelie de colb.

Când a ajuns în dreptul pădurii, a încetinit puțin. Putea să își răcorească tălpile pe pământul plin de mușchi și îi plăcea să asculte păsările. O dureau șalele și gălețile erau grele, așa că, le-a lăsat pentru o clipă jos și s-a dus la râu să își ude gâtlejul.

A făcut mâna căuș și s-a aplecat deasupra apei. A băut însetată, până când nu și-a mai simțit gura, căci apa râului era rece ca gheața. Și-a udat fața, a coborât cu mâna să își ude și pieptul, când a auzit un foșnet în spatele ei și a sărit ca arsă.

          Te-ai răcorit, căprioară?

Paulina a râs din tot sufletul și, asemenea unei flori pleoștite pe care o uzi și se ridică mândră și colorată, a început să strălucească îmbujorată în verdele pădurii.

          M-am odihnit puțin, m-a trimis mămica pân la moară.

Și dacă mai devreme și-a stins gâtlejul arzător, focul ăsta pe care îl simțea când îl privea pe el, nu avea cum să îl stingă prea curând, nici prea ușor.

Înalt, cu părul negru-tăciune, avea mâini mari și adânc bătătorite, iar ochii… Ochii lui îi plăceau cel mai mult Paulinei. Pentru că, oricât încerca să citească în ei, nu reușea să deslușească furtuna din ei. Erau negri, mai negri ca cel mai negru tăciune, mai negri ca însăși noaptea.

          Vii deseară la horă? Ne strângem mai mulți, vine aproape tot satul. Au arvunit lăutarii din Lera, sunt cei mai buni, o să dansăm până ni se rup opincile!

          Dacă mă lasă mămica, vin, cum să nu vin! Hai că acuș mă duc, mi se acrește și laptele pe căldura asta.

          Ne vedem deseară.

Și Paulina a plecat, urmată ca o umbră de privirea lui Tudorică. Părul ei șaten mereu prins frumos în cosițe, buzele trandafirii, ca un boboc la început de primăvară, talia subțirică și picioarele lungi, ca de căprioară, erau adânc îngropate în negrul ochilor lui. Și nu numai acolo… O iubea de ceva vreme și fiecare horă era o ocazie să o țină strâns, să simtă cum sânii ei i se lipesc de piept, să o mângâie și să îi mai fure câte o sărutare.

Dar hora de astă seară, nu o aștepta ca până acum. Avea sufletul greu și plin, ca norii de ploaie încărcați. Primise scrisoare că e chemat la război.

Nu știa dacă să îi spună Paulinei. Dacă o speria? Dacă nu mai voia să se mărite cu el? Dacă nu îl aștepta până se întorcea? Și dacă… nu se mai întorcea?

Nu putea să fie egoist, o iubea așa cum iubea firișorul ăla mic și verde, firav, dar totuși puternic, care ieșea din pământ când încolțea grâul. Firișor născut din transpirația care îi curgea pe șira spinării, din bobul de grâu îngrijit cu atâta dragoste de mâinile lui bătătorite, cuibărit în locșorul lui pregătit tot de mâinile brăzdate în a căror piele pământul parcă intrase pentru totdeauna.

O iubea și voia să fie a lui. S-o strângă-n brațe, s-o aștepte la amiază să-i aducă de-ale gurii la câmp, iar de fusta ei să se țină vreo 2 – 3 copilași. Îi vedea chipul când închidea ochii și visa la căsuța lor, modestă, dar cu gospodărie frumoasă, căci Paulina era harnică și el era muncitor.

Dintre toate fetele din sat, Paulina era singura care nu îi făcea ochi dulci, deși știa că și ea îl iubește. Paulina era simplă și spunea lucrurilor pe nume, fără chiar a le rosti. Când se priveau ochi în ochi, nu mai auzea lăutarii, nu îl mai orbea colbul ridicat de opincile lor, vrăjite, parcă, de arcușul lăutarului, nu mai simțea mirosul pământului încins. Simțea cum o liniște al dracului de ciudată i se lasă pe gânduri, mai grea ca plapuma făcută de mămica.  Privirile lor parcă se luau de mână și fugeau departe, lipite, unite, încât nu mai păreau două perechi de ochi ce aleargă prin pădure, ci una.

O iubea. 

Partea a doua o găsiți aici

Partea a treia o găsiți aici

Share this Post

Leave a Reply