“Război în suflet și în afara lui” – Partea a treia

Adnana/ June 23, 2022/ Război în suflet și în afara lui, Texte/ 0 comments

Partea a doua […]

Arcușul viorii sfârâia, iar degetele lăutarului săltau aproape nevăzute pe clapele acordeonului ce își umfla burduful mai ceva ca un broscoi ce stă pe o frunză de nufăr în lumina lunii.

Hora era în toi, ca o vietate imensă, cu multe suflete și respirații șuierate, cu multe opinci care atingeau pământul în zbor, scurt, încât ai fi spus că dansează pe cărbuni încinși.

Era ca un roi de albine ce își schimbă forma într-o clipire, parcă purtate de vânt.

Perechile erau deja făcute, iar opincile ridicau tăvălugi de praf. Fustele albe ale fetelor se roteau amețitor și se umflau ca rochița rândunicii îmbăiată în razele soarelui, iar catrințele se învârteau ca elicele, căutându-și fiecare locul ei în albul, acum prăfuit, al fustei. Doar strânsoarea brațelor flăcăilor opreau dansul frenetic al acestora, când fiecare își trăgea mândra cât mai aproape, că așa era dansul. Nu că așa își istovea focul inimii.

Cu o mână lipită în jurul taliei ei subțiri, iar cu cealaltă absorbind căldura palmei ei, explorându-i degetele lungi, dar bătătorite, dansa și Tudorică. Nu își dezlipea ochii de ochii Paulinei, încerca să îi cuprindă cât mai mult, să absoarbă din ei direct în suflet toată căldura. Se învârteau ca într-un carusel, încât toata lumea din jurul lor devenea o spirală indescifrabilă, un amestec de oameni, voci și case, care nu contau. Simțea că erau doar ei, inimă lângă inimă, dansând ultima horă.

Paulina râdea cu sufletul. Era așa de fericită că o lăsase mămica să vină și că Tudorică a așteptat-o, așa cum promisese. Când el i-a întins mâna să o cheme la dans, inima i-a luat-o la sănătoasa, de i s-a tăiat și respirația pentru o clipă. Și-a pus palma peste palma lui și s-au contopit, devenind unul. Cum știa el să o țină în brațe, nici prea strâns, dar nici temător, nici prea aproape, dar nici prea departe, astfel încât să își simtă unul altuia bătăile inimii și respirația sacadată, dată de ritmul lăutarilor. Ce gândea oare?” Se întreba Paulina. Tăciunii din ochii lui îl trădau, când în negrul nopții din ei se aprindea câte o scânteie de foc.

Dansul lor îi sălta, îi storcea de puteri, de aer, dar nu se îndura niciunul să se tragă deoparte. Și, asemenea dansului, Tudorică, purta în el o luptă ce îi lua fiecare fărâmă de putere a minții, știind că se apropie clipa când o să îi vorbească despre război. Îl sleia de vlagă, mai ceva ca vioara. Nu își mai simțea picioarele, dar mintea îi era un tăvălug de gânduri și frământări.

Când lăutarii au isprăvit și ultimul acord, perechile s-au retras, rând pe rând, în câte-o margine de uliță sau de hambar.

Soarele portocaliu începea să coboare, parcă jucându-se de-a v-ați ascunselea cu luna, pitindu-se când după un acoperiș, iar Luna se mai ridica puțin pe vârfuri, căutându-l cu privirea, ba după o șură, în jurul căreia se forma o boare de lumină roșiatică, iar ea il vedea și iar pornea mai sus, după el.

În jocul acesta al astrelor, umbrele tinerilor se creionau când palid, când apăsat, când umăr lângă umăr, când mână de mână, până ce îmbrățișarea îi purta spre a deveni o singură umbră, mergând agale spre casă, sperând ca drumul să fie cât mai lung.

          Paulină, tare mă bucur că ai putut să vii, a zis Tudorică, dintr-o suflare, de teamă că vocea o să i se gâtuiască de emoție. Te-am așteptat…

Paulina a făcut ochii mari, surprinsă de vorbele lui. El nu vorbea mult, iar când vorbea, nu își lăsa sufletul pe afară.

          Și mie îmi ardeau călcâiele să vin! Noroc că a convins-o Dorina pe mămica să mă lase și pe mine, că altfel nu știu dacă veneam!

El a zâmbit, lăsând gropițele din obraji la vedere. Și-a lăsat privirea către mâinile lor împreunate, încercând să pună simțirea asta cât mai bine în cap, acolo, să îi țină de cald când în mâna lui nu va mai fi mâna iubitei, ci o pușcă metalică și rece, ce o va simți până în piept.

          Tre să ajungi repede acas’?

          Păi… Sigur nu s-a culcat mămica și ne așteaptă… a zis ea puțin îngrijorată, dar lăsând cuvintele parcă neterminate, în așteptare, să vadă ce avea el în cap de o întreabă asta. De ce mă întrebi?

          Mă gândeam să mergem oleacă la banca noastră… Nu mult. Cât să vedem cum pleacă soarele, a zis Tudorică, încleștându-și maxilarul, vrând parcă să muște din cuvinte.

Paulina știa că mămica o să se supere dacă întârzie sau dacă Dorina ajungea înaintea ei. Știa că n-o s-o mai lase dup’aia la horă, dar sufletul i se frământa ca aluatul de cozonac, voia să mai stea puțin cu el… Parcă simțea că la hora următoare Tudorică nu se va mai arăta…

          Hai!

Și au pășit în afara potecii, luând-o către dealul de la marginea satului, acolo unde era băncuța lor.

Nu și-au dat drumul la mâini, chiar dacă au mărit pasul, vrând să scurteze drumul și să aibă mai mult timp de vorbă. Soarele era deja ostenit de atâta v-ați ascunselea cu luna și se pregătea să se cuibărească în patul lui de nori movulii ce i se adunaseră în jur.

Au ajuns la băncuța ce îi aștepta liniștită și tăcută sub stejarul aplecat de ani și de povești, iar lumina plâpândă dată de apus le lumina ochii cu o boare roșiatică.

Tudorică și-a adus palma în care se adăpostea mâna Paulinei mai aproape de piept, a învelit-o cu cealaltă mână, a tras aer în piept și a zis

          Mă cheamă la război.

Paulina a tresărit, vrând, parcă,  să se scuture de gândurile  răsărite în minte și ochii i s-au umplut de lacrimi.

A deschis gura să spună ceva, dar nu a putut. Buzele i-au rămas, așa, în aer, despărțite una de cealaltă, asemenea inimii ei, în care apăruse o crăpătură, iar cele două bucăți lăsau la vedere sufletul ei gol-goluț, dezbrăcat de armura pe care și-o formase în juru-i.

Tudorică a continuat dintr-o suflare, fiindu-i parcă frică să nu rămână fără glas. Mii de furnici îi pișcau tot corpul, nu mai auzea nimic, decât propria-i inimă, ca o tobă, care îi astupa urechile. Simțea cum o dâră de transpirație rece i se prelinge pe șira spinării încinse, purtând odată cu ea și curajul de a vorbi. Privind-o drept în ochi cu negru-i arzător din privire, a zis:

          Vrei să te măriți cu mine?

Și a strâns și mai tare mâna Paulinei, pe care o ținea între palmele-i calde, coborând în genunchi în fața ei.

Până ca Paulina să apuce să se dumirească ce i se întâmplă, vorbele lui au năvălit, ca un râu furios ce rupe stăvilarul:

          Știu că și tu mă iubești. Aș fi vrut să te cer cu sufletu liber și încălzit doar de iubirea ce ți-o port. Dar sufletumi-e pârjolit de Iadul ăsta ce s-a dezlănțuit când am primit scrisoarea în care mă cheamă. Mi-e teamă că n-o să mă aștepți și c-o să mi te fure altu. Mi-e și mai frică de gândul că m-ai putea aștepta prea mult, iar eu nu m-aș mai întoarce, decât între patru scânduri.

Așa, dacă mor, măcar să știu că te-am avut de nevastă și am murit iubindu-te. 

Și dacă izbutesc să prind sfârșitul războiului și să apuc să mă întorc la tine după Dumnezeu știe câți ani, să nu îmi moară sufletu’ din mine când te-oi vedea la brațul altuia.

Oricum ar fi, Paulino, nu mi-e frică de război, ori de moarte. Îmi tremură inima-n mine de teama că n-o să te mai văd, că n-o să te mai cuprind și că…

Un ghem de lacrimi, durere și disperare i se adunase în gât. El nu vorbea prea multe. Dar acum a vorbit. Și-a vorbit tot sufletul, cu tot ce avea în adâncul lui. Și-a vorbit frica și iubirea. A vorbit… pentru că nu știa dacă o sa mai apuce vreodată.

          Că… că o să mă dai uitării, a reușit să zică, într-un final.

În timpul ăsta Paulina îl asculta cu inima încercând să îi spargă coastele, să smulgă carnea și să iasă afară. Bătea atât de puternic, încât îi simțea bătăile în urechi, cum pulsează și urmează ritmul cuvintelor lui Tudorică. Lacrimile îi curgeau nestingherite pe obraji, fără ca ea să își dea seama. Râul cuvintelor lui rupsese stăvilarul și se revărsase asupra ei cu toată puterea-i și furia-i turbată. O luase apa și o trântea de toate gândurile negre transformate acum în stânci. O târa la vale, julindu-i sufletul și lăsând să iasă iubirea din el să se amestece cu apa.

Fericirea și durerea făceau horă înăuntrul ei și, în timp ce una îi ridica inima până la nori, celaltă o izbea de pământ și o sfărâma. Tudorică, băiatul care i-a rămas în suflet ca într-un labirint, cel în ai cărui ochi nu poate citi nimic și, totuși, vede totul… El, cel pe care ea îl iubește și pe care îl visează, a cerut-o de nevastă!

Nevastă… Ea, Paulina, nevastă!! Mintea prindea aripi și îi arăta închipuiri cu ea, mireasă, de mână cu el, la bisericuța lor de lemn din sat. Se vedea purtând ia aia frumos cusută de mamaia ei, cu mărgeluțe negre și roșii, atent înșirate în trandafiri și motive tradiționale, iar părul îl avea împletit într-un coc, la spate.

Betelia și catrința, cusute tot de mamaia, erau negre, cu mărgeluțe pe margine, iar pe catrință răsărise un trandafir roșu ca buzele ei.

Iar Tudorică era cu ia făcută de mama lui, în care cruciulițele negre dansau cu cele roșii, iar părul lui negru era frumos pieptănat într-o parte. Mâna în care pâmântul săpase urme adânci stătea întinsă către ea, așteptând să o treacă în lumea femeilor măritate.

Apoi, mintea ei și-a pierdut aripile și a târât-o în colțul întunecat al gândurilor, unde mâna lui, frumoasă și bătătorită stătea acum întinsă către ea, mânjită de sânge și cu tăieturi până la os.

Îl vedea acum pe Tudorică, îmbrăcat în uniforma de militar, pe care verdele ei se amestecase cu roșul sângelui, iar în locul rănilor i se lipise de carne, făcând acum parte din el. Era întins pe jos, într-un câmp pârjolit de foc și răscolit de grenade, unde fumul negru se ridica încetișor, purtând, parcă, sufletele celor morți către cer.

Vedea cum în negrul nopții din ochii lui se perindau domol, unul după altul, norii deveniți acum gri. Privirea lui era ațintită către cer, dar cărbunii încinși din ea, ce odată scăpărau scântei erau acum stinși și întunecați.

Acolo, sub stejarul încărcat cu povești, în lumina pâlpâită a soarelui, Paulina s-a ridicat de pe băncuță, s-a așezat în genunchii tremurânzi lângă Tudorică, și-a încolăcit mâinile strâns în jurul gâtului său și, printre sughițuri de plâns, i-a șoptit la ureche:

          Da, vreau să mă mărit cu tine. Te iubesc!

Ochii lui s-au umplut de lacrimi, și a cuprins-o și el cu ambele mâini, ținând-o strâns, simțindu-și unul altuia inimile ce le străpungeau pieptul și respirația fierbinte, poticnită de plâns.

Au stat așa, îmbrățișați, până ce bezna nopții s-a așternut peste ei și i-a îmbrățișat și ea, la rându-i, vrând, parcă, să îi țină acolo cât mai mult, să le păstreze iubirea asta, de acum, în sălașul ei secret, acolo unde întunericul e luminat doar de inimă.

O făclie se vedea venind către ei. Era Dorina, care o căuta pe Paulina, ca să meargă acasă degrabă, sperând ca mămica să fi adormit și să nu le simtă când intră. 

A doua parte a textului o găsiți aici ⬇️

Prima parte a textului o găsiți aici⬇️

Share this Post

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*