Când a primit scrisoarea în care era chemat la război a vrut să o rupă în bucăți mici, asemenea acelora în care se fărâmase inima lui.

A vrut să o ardă, să simtă și ea, scrisoarea, cum limbile de foc o strâng, o schimonosesc și o transformă în cenușă, așa cum simte și inima lui jăratecul nestăvilit aprins de slovele ei. Slove ce puteau fi aranjate altfel și, odată cu aranjarea lor, să afle că războiul s-a sfârșit.

Dar nu… Ața și acul cu care era cusut destinul lui au urmat o altă cale. Cusătura a mai grea și mai dureroasă. A în care nu poți să folosești degetarul și în care sângele pictează petale florilor de pe etamină.

A simțit furie și neputință. A simțit tristețe și dezamăgire.

A naibii scrisoare, nu putea să se piardă? Sau…ce? Nu putea să mintă că nu a primit-o? Că nu a știut că e chemat?

… Nu, nu putea. Deși gândul ăsta îi apărea în cap de parcă i-l înfierase Necuratul acolo. Nu putea, pentru că el era bărbat de cuvânt, cinstit și corect.

Pai, dacă mințea și afla Paulina că a mințit, l-ar mai fi crezut dup-aia? L-ar mai fi crezut când îi spunea c-o iubește?

Ce avea să facă? Ce putea să facă?

Putea să se ducă și să se roage la Dumnezeu să îl țină în viață. Și dup-aia să vină înapoi la Paulina. Asta dacă Paulina l-ar fi așteptat. Da’ dacă nu-l aștepta? Adică, ea l-ar fi așteptat, ca știa că-l iubește, dar dacă o punea mămica să se mărite? Dacă i se făcea ei frică să rămâie fată bătrână și să n-o mai ia nimeni când a fi prea târziu?

Dacă îl aștepta și el nu se mai întorcea? … Cum să o rupă în bucăți pe femeia a cărei ochi voia să îi vadă când a fi luat ultima gură de aer de pe acest pământ?

Mai putea să se ducă și să fugă dup-aia. S-o ia pe Paulina și să fugă amândoi unde or vedea cu ochii. Să ridice o căsuță din lemn într-o inimă de pădure, să se gospodarească singurei, doar de ei știuți? De ei și de pădurea care le-ar fi fost martor și înger protector? Care le-ar fi fost mamă și cuib?

Dar… cum să fugă? Cum să trăiască o viață cu umerii apăsați de vină și de rușine? Cum să mai ridice ochii spre cer, cum să mai simtă pământul în mâini, când el a întors spatele acestor meleaguri și a fugit, când ele aveau nevoie să fie apărate?

Simțea cum se rupe și se coase la loc pe dinăuntru. Dar nici cusătura asta nu era bună. Și iar se rupea în zeci de bucăți, de gânduri, menite ca prin a lor uniune să îi aducă liniște și iubire. Asta își dorea. Nu reușea să nimerească peticele inimii în așa fel încât să nu mai simtă durere. Cosea, sfâșia și iar cosea… nimic.

Stătea, așa, înlemnit în fața sobei, cu scrisoarea în mâna căzută pe genunchi, iar vâlvătăile focului îi dansau în ochii negri. Și vâlvătăile au dansat, și-au împreunat trupurile într-o răsucire zvâcnită, numai ca în următoarea secundă să se despartă, din nou. Asemenea inimii lui.

Mâine era hora, putea să fie ultima lor horă.

Putea să fie ultima dată când îi mirosea părul împletit frumos, ce sălta și el în ritmul viorii lăutarilor.

Putea să fie ultima dată când îi simțea inima zvâcnind în venele gâtului, atunci când buzele lui încercau să numere fiecare bătaie.

Ultima oară când ochii ei îi erau evadare și alinare.

Ultimă dată când o vedea râzând din tot sufletul, așa cum numai ea știa, de tremura și ia de pe ea, iar brâul ei roșu, cusut cu mărgeluțe negre, o lăsa fără aer.

Ultimul sărut în care toată dogoarea din sufletele lor s-ar fi topit una în cealaltă, sfârâind și împletind în ei o legătură nevăzută. Doar simțită.

Dar ar fi vrut să vadă ce zice și Paulina. De ce nu? Poate ea s-ar fi putut gândi la vreo scăpare. Poate… poate accepta să meargă cu el.

Nu! Cum să o târască în mijlocul bătăliilor, cum să o pună în așa pericol? Cum să îi riște viața?

Ba nu! Nu risca nimic! Putea să fie infirmieră. Sau bucătăreasă la popotă.