Vă mai povesteam eu că nu mergeam în vacanță la bunici, la țară. Bunicii au murit amândoi înainte să mă nasc eu.

Bunica din partea mamei locuia cu noi, în apartament, iar bunica din partea tatălui avea ea însăși nevoie de ajutor, nu de copii de care să aibă grijă.

Așa se face că eu nu mă gândesc la vacanțe petrecute pe ulița satului sau la focul din sobă când spun Bunici. 

Când spun Bunici, gândul meu se duce instinctiv la Mamaie, cea care a locuit cu noi până când tataie Tudorică a chemat-o la el. Tudorică și Paulina, vă sună cunoscute aceste nume? Sunt personajele mele din “Război în suflet și în afara lui”, textul-roman inspirat de ei doi, bunicii mei. 

Mamaie a fost cea cu ajutorul căreia am descoperit că poți iubi și numi două femei –Mama. 

Nu m-a învățat să mulg vaca, să sap sau ce să le dau de mâncare la găini. Deși știu sigur că ea a făcut asta toată copilăria ei. 

M-a învățat, în schimb, să împletesc, să croșetez și să dansez pe muzică populară. Nu am mai întâlnit o femeie care să fie sufletul petrecerii, așa cum era ea. Știa să se distreze, dar și să îi amuze pe cei din jurul ei, cu glume sau povești trăsnite. 

Nu m-a pus să fac de mâncare sau să fiu gospodină, am învățat asta la momentul potrivit, când am avut nevoie. Mi-a arătat, în schimb, cum să frământ cozonacul sau cum să fac mucenici. Țin minte și acum tăvile înșirate pe lada de lemn din camera ei, unde erau puse la uscat sute de 8-uri micuțe și molcuțe. Sute de infinituri care să îmi amintească de ea. 

 Nici cozonacul mamei nu e la fel ca al ei. Deși rețeta a fost aceeași –  scrisă cu pixul albastru spălăcit în caietul cu foi îngălbenite, presărate ici-colo cu vreo pată de ulei. Aceeași rețetă, măsurată în cești și linguri, fără niciun cântar, care dădea naștere unui cozonac fără egal.

Acum Mamaie îi face cozonaci lui tataie și tuturor celor din cer, cred că toți stau la rând și salivează când simt mirosul. Tibi, știu că și tu ești acolo, în coadă. Țin minte cât de mult îți plăcea cozonacul. 

La fel e și cu mucenicii. An de an încerc să ajung la gustul mucenicilor moldovenești făcuți de ea, făcuți special pentru noi, că ne plăceau mai mult ăștia, decât cei muntenești. Nu reușesc. 

Nici ciocolata caldă LaFesta nu mai are același gust acum. Cea pe care o beam cu ea, la masa din bucătărie avea o altă aromă.

Mamaie m-a învățat că nu există lucru pe care să nu îl poți face. Ea era pricepută la orice: la cusut, croșetat sau la andrele. La meșterit, la croit hăinuțe pentru păpuși, la gătit, la povestit și la râs. Râsul ei încă îmi răsună în urechi când mă gândesc la ea. Râdea cu tot sufletul și cu tot corpul. 

Mamaie avea mărgele frumoase și elegante, deși a fost fată de la țară, mutată la oraș. Mărgele pe care am văzut-o purtându-le o dată sau de două ori. Dar țin minte cum le păstra cu grijă în bombonierele de sticlă. Eu nu mai am bomboniere de sticlă în care să le păstrez, dar, de fiecare dată când port mărgelele acelea, cu închizătoare solidă și îmbătrânită, o simt lângă mine. 

Cu mamaie mă uitam la seriale pe Acasă. Dulce Maria, Sărmana Maria, Înger sălbatic…

Și mâinile ei m-au modelat să fiu femeia care sunt acum. Nu doar cele ale părinților mei.

Tot ea mi-a croșetat mănuși cu jumătate de deget când m-a văzut că încerc să fiu rocker-iță. Și m-a boscorodit când mi-am tăiat blugii și i-am prins de sus până jos cu ace de siguranță, cumpărate de ea, bineînțeles. 

Mamaie, îți mulțumesc. Pentru ceea ce m-ai ajutat să fiu și pentru amintirile pe care mi le-ai lăsat. Pentru că m-ai făcut să râd și pentru că m-ai răsfățat. 

Știu sigur că ai și tu amintiri cu bunica sau cu bunicul tău. Cu unul sau cu toți bunicii. Știu sigur că ai un nod în gât când te gândești la ei, dacă nu i-ai mai văzut de ceva timp sau, mai ales, dacă sunt îngeri. 

Dacă încă îi ai, sună-i! Du-te la ei! Dacă infinitul lor s-a mutat în cer, amintește-ți de ei. Vor ști.