Fata care a băut luna, de Kelly Barnhill – recenzie de carte
Vasele stau înșirate în bucătărie, în șir indian,
așteptându-și rândul să fie spălate. Maldărele de rufe se întrec în înălțime, unul
mai mândru ca altul, ca două vârfuri de munte. Copiii se agită pe lângă mine,
ca țânțarii pe lângă bec.
Iar eu…eu încerc să îmi smulg mintea din cartea pe care o
citesc. Încerc să mă desprind de lumea vrăjitorilor și a Lunei și să revin cu
picioarele în lumea în care eu sunt vrăjitoarea. Sau, cel puțin, așa îmi
imaginez. Ca aș putea, cu o răsucire de mână și cu două vorbe șoptite să fac toate
treburile și să liniștesc copiii.
Asta urăsc cel mai mult la citit. Greul ăsta de a te
desprinde de paginile cărții. Felul în care trebuie să îmi smulg gândurile care
se agață cu toată forță lor de povestea lumii ăleia.
Și cât de urâtă mi se pare realitatea, când cobor din mintea
mea. Banală, fadă, ștearsă și plictisitoare. (Bine, până vin băieții să ne
jucăm). Mi se întâmplă mereu să termin o carte și să rămân cu gândul la ea zile
întregi.
Așa este și “Fata care a băut luna”, de Kelly
Barnhill.
Băieții au
început să primească de la bunici cărți potrivite pentru vârste puțin mai mari,
12 – 14 ani, dar asta nu ne împiedică să le păstrăm cu drag în bibliotecă, până
le va veni vremea. Și, în timp ce aranjam cărțile, am văzut-o pe aceasta și am
început să o citesc. Am capul calendar de cărți de parenting, de dezvoltare
personală sau de psihologie. Sunt într-un moment în care nici nu pot să le
termin, nu pot să le citesc. Așa că, „Fata care a băut luna” mi-a luat
mintea pe sus și a purtat-o în râul ei de magie.
Protectoratul
este un orășel asupra căruia stăruie un nor de ceață încărcată cu suferință. În
fiecare an, ei abandonează cel mai mic copil al comunității lor, în pădure,
drept sacrificiu, pentru ca Vrăjitoarea să nu distrugă orașul.
Dar aceste povești
sunt inventate de către Devoratoarea de Suferință și susținute de Seniori, cei
care conduceau orașul, pentru a ține sub control oamenii și pentru a spori
suferința lor.
Există o
vrăjitoare în pădure, Xan, dar ea este o vrăjitoare bună care salvează în
fiecare an copiii și îi hrănește cu lumina stelelor. Într-o zi, din neatenție,
ea hrănește copilașul proaspăt salvat cu raze de lună, ce îi umplu corpul
copilei de magie. Bătrâna va avea grijă de Luna, așa o numește, până ce aceasta împlinește 13 ani, iar magia
din ea izbucnește la suprafață, odată cu vulcanul ce fierbea mocnit de sute de
ani. Fata va crește alături de dragonul Fyrian și de monstrul mlaștinii, Glerk,
care îi sunt buni prieteni.
Este o poveste
desprea puterea iubirii unei mame, despre magia care poate lua naștere datorită
acestei iubiri, dar care se și poate stinge, deopotrivă. Magia mamei Lunei apare
când iubirea de mamă sfârtecă sufletul acesteia, în momentul când Seniorii duc
fetița către locul sacrificiului, în timp ce magia lui Xan se scurge din corpul
ei, către corpul Lunei.
O poveste despre
sacrificiu, dar și despre prietenie și bunătate.
Îmi place că o
citesc acum, adult fiind, deși la adolescență aș fi văzut-o cu alți ochi.
Atunci aș fi fost Luna. Aș fi întins mâna către cer și aș fi cules lumina
lunii.
Acum am citit
cartea cu ochi de mamă. M-am identificat cu mama Lunei, am putut simți durerea
pierderii ei și neliniștea sufletului său, dar și cu Xan, care a devenit mama
adoptivă a fetei.
Mi-a plăcut mult
cartea. O să mai fur cărți din biblioteca băieților. De ce nu?
Doamne, ce putere au cărțile! Ce magie!
O să vă las aici un fragment plin de înțelesuri, de emoții:
“Inima este alcătuită din lumina stelelor
Și din timp.
O înțepătură de dor pierdută în întuneric.
O coardă neîntreruptă care leagă Infinitul de Infinit.
Inima mea râvnește la inima ta și dorința i se împlinește.
Între timp, lumea se învârte.
Între timp, universul de extinde.
Între timp, misterul dragostei se dezvăluie,
Iar și iar, misterului care ești tu.” (P. 350)
