Tocmai ce am șters jumătate de sufragerie.

După ce Filip i-a aruncat lui Fabian în fața un pahar plin cu lapte. Lapte pe masa, lapte pe covorașul de joaca. În cutia cu jucării. Lapte pe caiete și pe parchet. Fabian înmuiat în lapte, urlând.

După ce am șters canapeaua de alt lapte vărsat, cu 3 minute înainte de ăsta de mai sus.

După ce am zbierat și m-am transformat în tot ceea ce mi-am spus ca nu voi fi vreodată: o mamă de care copiii se tem.

Da. Asta am fost în seara asta. Am văzut negru în fața ochilor. Am uitat sa mai respir adânc de câteva ori. Am uitat sa plec în alta camera sa îmi revin. Am uitat ca sunt copii și ca tocmai de aia i-a aruncat laptele în fața lui frate-su: e copil și nu a mai știut ce sa facă atunci furia l-a copleșit.

Dar eu nu mai sunt copil. Și ar fi trebuit sa știu ce sa fac atunci când mi-a luat foc rațiunea.

Mă simt că o hârtie mototolita și aruncata la gunoi.    Mă simt un monstru de mamă. Am (mai) rupt o bucata din relația mea cu copiii.

Dar, mamelor… suntem oameni. Și noi suntem oameni. Și noi greșim și încă învățăm cum să fim mame mai bune. Încă învățăm cum să ne îmblânzim emoțiile care fierb la foc mocnit in noi… Nu?…