În primul rând, cezariana programată mi-a afectat copilul la naștere, întrucât a avut probleme de adaptare, pesemne că ar mai fi avut nevoie să stea în burtică.

În al doilea rând, așa cum am aflat ulterior, copilul ar fi putut fi deja afectat de infecție, deci operația nu era necesară.

În al treilea rând, operația a venit la pachet cu riscuri și pentru a doua sarcină, căci cicatricea de pe uter a fost urâtă și periculoasă.

Aceste 3 rânduri mă înfurie și acum. Mă fac să tremur și să îmi doresc să întorc timpul. Mă fac să mă simt vinovată pentru totdeauna. Pentru că nu am consultat și o a doua opinie. Pentru că am lasat viața mea și viața copilului meu în mâinile unui medic slab.

În al patrulea rând, această cezariană m-a condamnat ca și cea de-a doua naștere să fie tot prin operație. Am încercat NVDC (naștere vaginală după cezariană), în dorința disperată de a nu trece din nou prin trauma primei nașteri. În dorința de a nu îmi chinui bebelușul și de a mă izbăvi pentru prima naștere.

Am avut un travaliu de 36 de ore, în care am trecut prin toate stările posibile, fizice și, mai ales, psihice. În cele din urmă, epuizată și speriată, am ales din nou cezariana, împăcată fiind că este la cald, că cel mic și-a ales momentul și rugându-mă la Dumnezeu ca totul să fie bine.

Se pare că rugăciunile au fost ascultate și Dumnezeu a ales să ne salveze, atât pe mine cât și pe cel mic, căci atunci când au început operația au observat că apăruse o ruptură uterină. Dacă mai așteptam…nu pot să scriu ce s-ar fi întâmplat. Probabil acum nu mai scriam nimic. Sau eram mama de înger. Mi se pune un nod în gât și îmi vine să vomit numai când mă gândesc. Dar respir și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Pentru că am simțit minunea. Am simțit salvarea.