În primul rând, cezariana programată mi-a afectat copilul la
naștere, întrucât a avut probleme de adaptare, pesemne că ar mai fi avut nevoie
să stea în burtică.
În al doilea rând, așa cum am aflat ulterior, copilul ar fi
putut fi deja afectat de infecție, deci operația nu era necesară.
În al treilea rând, operația a venit la pachet cu riscuri și
pentru a doua sarcină, căci cicatricea de pe uter a fost urâtă și periculoasă.
Aceste 3 rânduri mă înfurie și acum. Mă fac să tremur și să
îmi doresc să întorc timpul. Mă fac să mă simt vinovată pentru totdeauna.
Pentru că nu am consultat și o a doua opinie. Pentru că am lasat viața mea și
viața copilului meu în mâinile unui medic slab.
În al patrulea rând, această cezariană m-a condamnat ca și cea
de-a doua naștere să fie tot prin operație. Am încercat NVDC (naștere vaginală
după cezariană), în dorința disperată de a nu trece din nou prin trauma primei
nașteri. În dorința de a nu îmi chinui bebelușul și de a mă izbăvi pentru prima
naștere.
Am avut un travaliu de 36 de ore, în care am trecut prin
toate stările posibile, fizice și, mai ales, psihice. În cele din urmă,
epuizată și speriată, am ales din nou cezariana, împăcată fiind că este la
cald, că cel mic și-a ales momentul și rugându-mă la Dumnezeu ca totul să fie
bine.
Se pare că rugăciunile au fost ascultate și Dumnezeu a ales
să ne salveze, atât pe mine cât și pe cel mic, căci atunci când au început
operația au observat că apăruse o ruptură uterină. Dacă mai așteptam…nu pot să
scriu ce s-ar fi întâmplat. Probabil acum nu mai scriam nimic. Sau eram mama de
înger. Mi se pune un nod în gât și îmi vine să vomit numai când mă gândesc. Dar
respir și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Pentru că am simțit minunea. Am simțit
salvarea.