Dacă alăptarea e un subiect delicat, atunci stați să vedeți cum e cu alăptarea prelungită.

OMS recomandă alăptarea, alături de alimente, până la 2 ani and beyond. Deci cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu are ce rău să facă, dimpotrivă. Subliniez faptul că mamele sunt Mame, indiferent dacă alăptează sau nu, dacă nasc natural sau prin cezariană, dacă încep diversificarea la 5 luni jumate și nu 6, etc. Eu spun povestea mea și vreau să atrag atenția asupra problemelor care există în societatea noastră și, mai ales, în sistemul nostru medical.

În 2015, când l-am născut pe Filip, băiatul meu cel mare, nu m-am gândit nicio clipă că nu o să am lapte sau ce se întamplă dacă nu pot alăpta. M-am gândit direct că va fi alăptat și atât. Ei bine, ușor de zis, greu de făcut. Greu de făcut pentru că am născut într-un spital care se numește Maternitate, dar care nu oferă niciun fel de suport pentru alăptare sau măcar pentru o naștere netraumatizantă.

Am trecut prin frisoane, dureri foarte mari, așa-zisa furie a laptelui, mameloane de silicon, iar copilul nu putea să sugă. Pe langă faptul că spitalul avea program de alăptare. Auzi tu, un bebeluș abia venit dintr-o lume a minunilor, unde nu a simțit niciodată foamea sau frigul, unde a fost timp de 9 luni protejat, legănat și alinat, să fie alăptat o dată la 3 ore. Cu greu am reușit să depășesc toate aceste obstacole, mai ales că am stat o săptămână internați din cauza unei infecții pe care o luase cel mic din spital. O singură asistentă mi-a dat câteva sfaturi, iar acelea au fost să cumpăr mameloane de silicon și pompă. Restul, m-au chinuit puțin și m-au lăsat în plata Domnului.

Am luat la puricat grupurile de mămici și de alăptare, așa că imediat mi-a luat soțul meu o pompă electrică, sterilizator și am pompat pe holurile spitalului la 12 noaptea, ca să nu deranjez colegele de salon, să îi pot duce puiului meu lăptic să bea în loc de lapte praf. Dumnezeu știe dacă m-am chinuit degeaba sau chiar i-l dădeau, dar am fost la câțiva milimetri depărtare de prăpastia depresiei. Da, a fost prima mea greșeala ca mamă când am ales să nasc acolo, prima și cea mai mare și nu o să mi-o iert vreodată.

Într-un final, ajunși acasă, am reușit ușor ușor să scap și de mameloanele de silicon și de pompă și am depășit cea mai grea perioadă din viața mea de până atunci.

Am trecut peste priviri răutacioase și pline de dispreț, că na, alăptam pe o bancă în parc, câtă lipsă de respect din partea mea să hranesc un pui de om. Am trecut peste păreri date și necerute, sfaturi primite de la medici care nu și-au actualizat cunoștințele.

Acum, în plină pandemie de coronavirus, putem vedea măcar un lucru bun: faptul că stăm acasă toată ziua, unde nu ne mai vede nici naiba dacă alăptăm sau nu și dacă suntem decente sau nu. J

Am trecut de câteva ori prin canale înfundate, chiar și prin început de mastită, dar au trecut toate și am ajuns să îl alaptez pe micuțul meu drag, până când avea 2 ani și 2luni. Atunci am aflat că vom fi părinți pentru a doua oară. Acela a fost momentul când m-am gândit la alăptarea în tandem, la ce implică ea și mi-am imaginat amândoi puii la pieptul meu. Și am hotărât că nu îi voi lua și alinarea asta lui Filip, după ce că deja urma să ne împartă pe noi. Și nu eram nici eu pregătită.

Am alăptat în timpul sarcinii, deși am avut și complicații, totul a fost bine. Deja, la Fabian, nici prin gând nu mi-a trecut să mai permit să mi se întâmple ca la prima naștere. Am fost mult mai determinată, mai stăpână pe mine, mai conectată cu bebelușul din burtică, iar asta s-a văzut și în alăptare. Nașterea a fost tot prin cezariană, dar a fost cezariană la cald, dupa 36 de ore de travaliu activ(am să povestesc altădată) și puiul l-am văzut și l-am luat cu mine în salon dupa 6 ore. A mers totul de la sine, a supt încet, puțin câte puțin, atât cât avea nevoie. Am stat cu el in brațe aproape tot timpul petrecut în spital, dar tare bine s-a simțit. Iar laptele a fost. Și a mai venit.

După ce am ajuns acasă, am continuat alăptarea cu amândoi, până ce, ușor, ușor, când Filip avea 3 ani și jumătate, am început o înțărcare blândă. Sau o autoînțărcare. Nici nu știu cum să o numesc, pentru că a venit oarecum natural din partea amândurora.

Alăptarea în tandem a fost pansament pentru Filip că a simțit că nu m-a pierdut, a fost modul lui de a își recunoaște acceptarea lui Fabian ca frate. A supt până la 4 ani și un pic. Acum, în momentul scrierii acestui articol, băiatul meu cel mare are 4ani si 4 luni, iar noaptea, uneori, încă mă caută cu mânuțele lui mici, dar cu degețele precum cârnăciorii și vrea să le încalzească pe pieptul meu. Iar ziua, când suge frate-su, se cuibărește și el lângă noi și îmi zice cât de mult le iubește.

Cu el, sunt împăcată. Am început greu, dar am terminat frumos și amândoi ne vom aduce aminte cu drag de perioada asta unică din viața noastră.

Continuăm cu Fabian, are 1 an și 5luni și nu cred că se va opri curând.