Frontul de acasă, Kristin Hannah – recenzie
Frontul de acasă (Home front), scrisă de Kristin Hannah, este o carte emoționantă despre viața de familie, cu bune și cu rele și despre război, în mod special despre tulburările de stres posttraumatic.
Autoarea ne introduce în viața lui Zolene Zarkades, o femeie de 41 de ani, care are o poveste de viață interesantă. Ea este pilot de elicopter militar, înrolându-se în armată la 18 ani, când a rămas orfană, amândoi părinții murind într-un accident de mașină provocat de consumul de alcool.
Este căsătorită cu un avocat, iubirea vieții ei, cu care are două fete: Betsy (12 ani) și Lulu (4 ani). De-a lungul timpului, soțul ei se îndepărtează de ea, muncește foarte mult, uită de ziua ei de naștere și nu se implică deloc în creșterea celor două fiice. Deși știe de cariera ei militară încă de la început, Michael nu o susține și nu îi convine că ea face parte din armată.
Jolene este trimisă pe front, chiar după o ceartă cu Michael, în care acesta îi spune că nu o mai iubește. Așadar, ea pleacă la război cu inima sfâșiată de grija pentru fetele ei, dar și pentru că nu se simte sprijinită.
Jolene ne este prezentată ca o femeie puternică și independentă, ce a depășit trauma din copilărie și care poate muta munții din loc. Ea este foarte devotată familiei, încercând să fie mama ideală și soția ideală, chiar dacă relația cu fiicele ei e tensionată, iar soțul dă rar pe acasă.
Cum mi s-a părut mie "Frontul de acasă"?
Mie mi-a plăcut această poveste, deși am simțit lipsa câtorva lucruri și firul narativ e un clișeu.
Ce mi-a plăcut?
Mi-a plăcut realitatea surprinsă în dinamica familiei lui Jolene. Niciodată nu e totul roz, copiii țipă sau își dau ochii peste cap, iar problemele din căsnicia ei sunt des întâlnite.
Mi-a plăcut emoția transmisă, zbuciumul ei interior, între a fi femeia-pilot militar și femeia-mamă.
E o poveste frumoasă, care transmite multe și care poartă cititorul prin dinamica familiei, a prieteniei puternice, prin realitatea crudă a unui război și prin întoarcerea din război la viața care pare să nu mai fie a ta.
Ce nu mi-a plăcut?
Mi s-a părut neverosimil faptul că Michael se reîndrăgostește de Jolene în timp ce aceasta era la război, în ciuda faptului că ne este prezentat foarte clar faptul că el se simțea sufocat și că avea regrete în ceea ce privea viața lor împreună.
Nu mi-a plăcut nici faptul că urmele războiului au fost detaliate foarte mult la nivel fizic: recuperarea fizică, fizioterapia, lăsând în umbră partea esențială, din punctul meu de vedere, atunci când diagnosticul este acela de stres posttraumatic: terapia. Cred că aceasta era indispensabilă încă de la început, pe lângă recuperarea fizică.
De asemenea, am simțit lipsa terapiei și în familie. Nu știu care e realitatea din America sau cum se întâmplă lucrurile în cazul unui război, dar cred că acest aspect ar fi putut fi evidențiat puțin mai mult, întocmai pentru a îl introduce în normalitatea vieții unei familii de militari. Un copil de 12 ani care trăiește cu teama că mama ei nu se va mai întoarce și care aude despre elicoptere doborâte, are nevoie de sprijin psihologic. Dar poate e doar părerea mea.
În concluzie, fără să vă dezvălui mai mult din poveste, e o carte frumoasă, care merită citită. Emoțiile străbat paginile cărții până la cititor, iar dacă o carte reușește să facă asta, atunci eu o consider o carte care trebuie pusă pe lista de citit.
Pingback: Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău, Fredrick Backman
Pingback: Grădina de iarnă (Winter Garden), Kristin Hannah