Îmi place foarte mult felul în care Kristin Hannah reușește să contureze atât de bine fiecare personaj, cum reușește să te tragă de mânecă și să te pună pe un scaun, acolo, în mijlocul evenimentelor. Pe alocuri, chiar poți simți că tu ești personajul care simte totul, de la emoții și până la stările fizice: foame, frig, amorțeală, durere.
Deși am plâns mult, a fost un plâns bun, care m-a făcut să realizez, încă o dată, cât de recunoscătoare sunt pentru ce am.
M-a impresionat și felul în care o mamă, aceeași mamă, poate fi atât de diferită. Cred că sufletul ei este atât de fărâmițat, încât iubirea se scurge printre crăpături…