Stăteam cu ei pe canapea astăzi. Unul cu capul pe picioarele mele, iar celălalt la mine pe piept. 

Pe fundal se auzea la TV Ed Sheeran cu melodia ‘Photograph’. 

Dacă nu o știți (slabe șanse), clipul este format din fragmente ale copilăriei lui Ed, de când era bebeluș, până la momentul montării videoclipului. 

Și mi-au dat lacrimile. 

În 4 minute și 34 de secunde, o viață de om a derulat în fața mea.

În 4 minute și 34 de secunde, bebelușul era bărbat. 

Și mi-am dat seama.

Fotografiile vor fi cele mai bune prietene ale mele, când băieții vor fi la facultate. Sau la casele lor. 

Filmările vor deveni aievea cu fiecare play. Butonul triunghi mă va lua cu el și mă va purta în trecut, unde voi putea fi iar lângă ei, cei mici. De fapt… Lângă ei.

Stau totuși și mă întreb: cum era înainte ca tehnologia sa ne ofere asemenea portaluri către trecut?

Cum era pe vremea bunicilor noștri? ….Cred că memoria era cea mai de preț comoară. Și scrisorile sau notițele. 

Ce norocoși suntem că putem călători în trecut la fiecare atingere de telefon. Norocoși că ne putem revedea viața.

Nu știu de ce devin atât de melancolică uneori. Sau…poate că știu. 

Răspunsul este că melancolia sosește de fiecare dată când simt cât de repede trece timpul. De fiecare dată când mă uit la ei și nu îmi vine sa cred cât au crescut într-o singură bătaie de gene. 

În fiecare dimineață, parcă sunt mai înalți.

În fiecare zi, mă uimesc cu câte un lucru. 

Cu fiecare clipă care trece… Băieții mei sunt mai aproape de minutul 4.