Iubirea dintre frați sau surori
Ce bine e să ai frați sau surori! Sora mea mai mică, Georgiana, a fost și va fi întotdeauna cea mai bună prietenă a mea, indiferent cât de mult ne-am certat sau bătut când eram mici, cât de des vorbim sau nu, cât de departe suntem una de cealaltă sau…indiferent cât orice. Punct.
Bineînțeles, când eram mici, fix așa NU gândeam. Mă refer la copilăria noastră, căci în adolescență deja știam că suntem Together forever no matter what.
(În 2014 ne-am făcut amândouă câte un tatuaj cu Together forever, în aceeași zonă a corpului, foarte prost aleasă, de altfel – pe abdomen. Nu ne gândeam noi atunci că 1 an mai târziu –eu și 4 ani mai târziu –ea, ne vom transforma abdomenele în căsuțe timp de 9 luni, așa că s-a ales praful de Togetherele noastre, dar și mâzgăleala de acum e tot o amintire cu ea, deci tatuajul își face treaba J).
Țin minte că ne păruiam, țipam una la cealaltă și stăteam certate cu zilele. Dar tot o iubeam și eram aproape nedespărțite. Ieșeam afară amândouă, mergeam la ștrand amândouă și mergeam chiar și în club (pana la maxim 12 noaptea, că atât ne lăsa tata. Și aveam 18 ani, dar na…he is the father, his rules). Ea era super câștigată, fiind cu aproape 2 ani mai mică și umblând cu noi, experiența pentru ea cred ca era wow.
Ideea e că, de când mă știu, mă știu cu ea. Mi s-a părut ciudat după ce m-am căsătorit să nu mai fiu 99% din timp cu ea. Iar după ce a plecat în Anglia și o vedeam de 2 ori pe an, deja m-a dat și mai tare peste cap. Tot plecată e și în momentul scrierii acestui articol, tot rar ne vedem, de vorbit, vorbim pe apucate că dorm copiii sau nu ne lasă copiii sau…sau…sau. Dar legătura noastră va rămâne mereu și asta nu o poate schimba nicio distanță.
Atunci când ai frați sau surori copilăria ta e mai colorată. Ai și culori calde, vesele, dar și reci. Aceasta e frumusețea. Un frate sau o soră te ajută să îți modelezi viitorul Tu.
Revenind la iubirea dintre frați sau surori…îmi tot dau refresh la momentele astea cu Geo, ca să îmi păstrez moralul ridicat, gândindu-mă că vor veni, la un moment dat și clipe mai liniștite, mai fără țipete, îmbrânceli și certuri.
Fabian are 1an și 4luni, Filip 4ani și 3luni. Aș fi zis că până acum, Filip ar fi trebuit să fie adaptat la viața cu un frate, să nu îl mai vadă ca pe un rival, să nu mai îmi scoată 10 fire albe pe minut. Dar…nu e așa. A fost bine la început, cât Fabian era bebeluș. Am aplicat multe lucruri din cartea Laurei Markham, “Părinți liniștiți, Frați fericiți”. Dacă a fost el ok și cu alăptarea în tandem…a împărțit cu frate-su ce iubea el mai mult și mai mult…am zis ca mi-am făcut prea multe griji, Doamne ajută, ce bine reacționează!
Până când Fabian a mai crescut și a început să devină mai activ. A început să meargă de la 11 luni și cam de atunci cred că a început și descompunerea creierului meu parte cu parte. Orice face Filip, vrea si Fabian să facă. Orice face Filip, vrea și Fabian să DESfacă, adică să îi distrugă construcția de lego sau castelul din cuburi. Jap! O îmbrânceală! Jap! Un țipăt! Orice joc bebelușesc îi fac ăstuia mic, bineînțeles că îl vrea și Filip. Cam așa.
E drept că și rabdarea mea a tot scăzut, tăria nervilor mei la fel, dar ăștia doi…mă termină! J Și când nu se ceartă sau nu țipă, se aleargă prin casă. Asta e joaca lor. Se aleargă, se cred amândoi Casper, că pot trece prin pereți…și până și joaca lor îmi scoate fire albe că am emoții să nu se lovească la fiecare pas…
Am vreo 3 cărți de parenting ce așteaptă să fie citite, să mă lumineze…dar timp pentru citit nu prea am.
În seara asta, la culcare, după ce am citit câteva cărticele, Filip îmi spune:
“Dacă ar muri Fabi, ai fi toată doar a mea. Toată! TOA-TĂ!”
Un ochi plânge, altul râde, știți cum e. Mă topesc pentru că mă vrea TOA-TĂ doar pentru el, dar nici gândurile astea vis a vis de frate-su nu îmi doresc să le aibă…Trag aer în piept și spun:
“Puiule, înteleg ca îți e dor de vremea când eram doar noi doi și ne jucam toată ziua, înainte ca Fabi să vină pe lume. Asta se numește gelozie și e normal ca uneori să simți așa.”
Liniște. Mii de gânduri îmi trec prin cap, ce să îi mai zic, cum să zic…Și pornesc…
“Vrei să îți explic cât de mult cred eu ca îl iubești pe Fabi?”
El: “Până la Cernavodă și înapoi de multe multe ori. De 18. Cât înseamnă 18? E mult 18? Cât înseamnă 18?” Exact așa.
Eu, nedumerită, dar bănuind unde duce, am continuat: “Astăzi, când Fabi s-a lovit, ce ai simțit?”
El: “Mi-a fost milă de el că plângea.”
Eu: “Uite, mila asta reprezintă de fapt dovada iubirii tale pentru el.”
El: “Păi da, îl iubesc pâna la Cernavodă și înapoi. Cât toată casa asta cu tot ce e în ea. Cât toată casa de la țară cu ce e în ea.” (Așa îmi zice și mie cât de mult mă iubește).
Eu: “Am înțeles, iubitule. Uite, dacă el nu ar mai fi, așa cum ai zis tu mai devreme, tocmai iubirea asta pentru el îți va lipsi. Ai avea în suflețel o parte lipsă.”
El îmi arată suflețelul și pune capul pe pernă.
Nu știu dacă am reacționat cum trebuia. Trebuia să îi validez sentimentul, să îl înțeleg, să îl asigur că e normal și gata. Nu știu de ce am continuat.
Mi-as dori tare mult să aibă și ei legătura pe care o am eu cu sora mea. Sentimentul acela că, indiferent ce ai face, ai pe cineva care îți este alături și te ajută să înfrunți toate dramele adolescenței, cineva care trăiește odată cu tine bucuria unui examen luat, dar te scoate și din tristețea unei despărțiri.
Peste vreo 20 de ani, când ei vor fi cei mai buni prieteni, o să spun că a meritat așteptarea J Dar oare vor fi cei mai buni prieteni? Voi ști să îi ajut să se găsească unul pe celălalt? Îmi place să cred că da. Rezultatele de până acum arată contrariul, dar să nu fim pesimiști. Am alea 3 cărți de parenting, trebuie să găsesc eu soluția, nu?
Pingback: Ce putem face pentru ca frații să se certe mai puțin? - Toate pânzele sus