Pentru că, peste ani, voi simți prin el ce simt acum. Acum, în această perioadă unică din viața unei mame. Îl voi atinge și îmi voi vedea din nou bebelușii la piept. Le voi simți căldura și mirosul.

Pentru că anii se vor așterne peste noi, precum zăpada. Iar când zăpada o să coboare în părul meu și va veni primăvara, băieții mei vor fi semeți ca brazii. Iar mica inimioară va fi portalul meu către…brăduți.

Pentru că alăptarea ne-a salvat viețile.

Viața lui Filip. De la problemele de adaptare ale sistemului său digestiv, la antibiotic primit in primele zile de viata, la alergiile dezvoltate ulterior… L-a ajutat să fie mai puternic. Nu că nu ar fi fost. Dar a fost forța nevăzută de care a avut nevoie.

Viața mea. Pentru că depresia postpartum a trecut și pe la mine. Dar m-am agățat de sentimentul pe care îl aveam atunci când alăptam și am reușit să ies la lumină.

Pentru că am luptat ca să pot alăpta. M-am lovit de stânci și am căzut. Dar m-am ridicat, simțind că, doar așa, puteam fi lângă el…chiar și când nu eram.

Pentru ca alăptarea mi-a luminat 5 ani și 2 luni din viață. Și va continua să îmi aducă liniște și fericire până când și mezinul va renunța. Alăptarea a fost hrană, conectare, siguranță, liniște și alinare. Atât pentru ei, cât și pentru mine.

Pentru că am simțit că am nevoie de acest pandantiv. Am simțit nevoia de a avea o fărâmă de magie ca amintire.

Pentru că e parte din mine. Bucată nascută din mine și din sufletul meu și pusă într-o mică inimă.

Iar șuvițele lor…Soarele și Luna. Așa cum spun mereu. Așa cum simt mereu. Părticele din ei care pe mine mă întregesc și pe care să le privesc atunci când viața îi va purta în povestea lor și nu vor mai fi lângă mine.