Viața la țară

Adnana/ April 27, 2020/ Jurnal de Viață la țară/ 0 comments

În primii 25 de ani din viața mea am locuit la bloc. Acasă, la cămin sau în chirie, viața la apartament, alături de vecini – mai buni sau mai ne- era perfectă pentru nevoile mele. Deși, sincer vorbind, din cauză ca nu aveam bunici la țară, mi-au cam lipsit vacanțele petrecute desculță  prin curte.

Când am vrut să ne mutăm din chirie la casa noastră, ne-am gândit la toate avantajele și dezavantajele fiecărei variante și am hotărât împreună cu Alex să căutăm case, nu apartamente.

Tot ce pot spune e că a fost alegerea perfectă pentru noi.

Acum am trecut deja la next level și, de câteva zile, am ales să petrecem restul perioadei de izolare la țară. 

O să încep cu liniștea care te învăluie atunci când ajungi aici. Nici acasă nu e gălăgie, dar aici e…o liniște. Un alt fel de liniște. Una în care se aud păsărelele care ciripesc pline de viață, cucul care se aude în depărtare, o ciocănitoare …sau poate un cocoș. Când treci pe lângă vreun pom ce are scobituri și auzi piuituri multe și ascuțite, iar apoi vezi mica pasăre ce le duce în cioc insecte puișorilor. Zumzăitul albinelor ce par grăbite…Mai trece, din când în când, și câte o mașină. Dar cine are urechi să o mai audă, când timpanul îți e inundat de atâtea note muzicale…

Apoi este mirosul. Miroase a aer rece și a iarbă. Încă timid, liliacul abia acum înflorește și printre petalele întredeschise ale floricelelor deja simți ușor parfumul lui. Ah…Și abia aștept salcâmul.

Iar ochii…ochii sunt cei mai răsfățați de către natură. Pădurea de un verde crud, care te face să simți bucuria ei. Fericirea ei că renaște. Un verde atât de bogat în nuanțe încât nu te saturi să îl privești. Și, din loc în loc, câte un strop sclipitor de alb al copacilor încă înfloriți. Apoi este iarba. Altă variație de verde. Dar plină de pete mici, galbene sau albe… exact ca pânza unui pictor grăbit ce a fost stropită cu picuri de culoare. 

Aici, timpul stă în loc. Nu degeaba scria Marin Preda în romanul Moromeții că „timpul era răbdător cu oamenii.” Minutele sunt mai lungi, Soarelui îi place aici și stă mai mult pe cer, pe Lună o sperie cântatul cocoșilor și pleacă mai repede sau nu știu care e explicația. Dar așa se simte. Nici urmă de grabă, agitație…

Și, că tot a venit vorba de agitație, să trecem ușor de la narațiunea pitorească la cea „cu picioarele pe pământ”, prin care vă este înfățișată o mamă care aleargă după doi iezi. Asta în cel mai bun caz. Căci iezii o iau și în direcții diferite, iar mama întâmpină dificultăți în rezolvarea acestei ecuații. De cele mai multe ori, o alege pe cea a cărei rezolvări este “Hai să nu ajungem la spital” și îl prinde din zbor pe iedul cel mic, care tocmai se aventura pe scările beciului.

Din seria acestor aventuri, avem și varianta Cine ajunge primul la pompa de apă, câștigă sau Dacă nu te uzi, ești un fraier. Catch me if you can deja e old school…

În rest, iezii sunt cuminți, liniștiți și mâncăcioși. Nu țipă niciunul încât să se audă ecoul în tot județul, nu manâncă pâmânt, nisip sau pietre. Nici măcar polistiren. Nu întreabă de 985774 de ori “Tati, punem trambulina?”. Nici vorbă să confunde nisipul cu piscina și să se creadă Mica Sirenă în grămada de nisip. 

Ba chiar, sunt și harnici, ajută la treburile gospodăriei. Strâng iarba proaspăt tunsă, și nu numai. Dă Filip cu grebla de nu mai rămâne nici aia netunsă în urmă.

Culeg păpădie ca să facem sirop..Ce dacă roiesc albinele în jurul nostru și Fabian vrea să le prindă?

Pun compost la rădăcinile pomișorilor. Ce contează că sunt plini din cap până în picioare de balegă uscată? Ei sunt bucuroși. Doamne ajută cu mașina de spălat, că altfel…

Cam așa. Schimbăm iar registrul, ca la povestirea în ramă, și vreau să va spun că suntem fericiți. Chiar dacă uneori timpul ăla minunat care aici se dilată ajunge să îmi scoată peri albi suplimentari și să aștept ora de culcare mai ceva ca pe ciocolată.

Mai vreau să vă spun că de multe ori mă gândesc la copiii care stau izolați la bloc. Și simt un nod în gât. Dragi părinți, sunteți eroi! Vă e greu și simțiți că sunteți la capătul puterilor și al răbdării. E normal. Dar cu fiecare zi care trece, sunteți mai puternici! Sunt cu gândul alături de voi!

Viața la țară…un capitol frumos din viața noastră ce așteaptă cuminte și imaculat să fie scris cu cerneala amintirilor…

Vă invit să dați Like paginii de Facebook a blog-ului sau sa
va abonați la canalul de Youtube!

Share this Post

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*