Ne trăim viata așteptând. Așteptăm…

◊ Sa vina weekendul.

◊ Sa vina vacanta.

◊ Sa vina concediul.

◊ Sa vina ziua ta și zilele lor.

◊ Apoi Paștele, Crăciunul sau Revelionul.

Și atât. Dintr-un an întreg, noi doar atât trăim cu adevărat. În rest, alergam, ne stresam, nu avem timp si ne supărăm.

Așteptăm să trăim.

În loc sa primim cu inima deschisa fiecare zi care se adaugă vieții noastre, o primim doar pe jumatate. Ca doar na… E marți. De ce sa fiu fericit și recunoscător dacă nu e ziua cuiva sau vreo sărbătoare?

Am făcut un pas în spate. Fa și tu un pas în spate și privește-ți propria viata!

Vrei sa îți amintești doar zilele speciale, vacantele sau sărbătorile? Sau ce trăiești și în restul zilelor?

Luat pe sus de vâltoarea timpului care se grăbeste sa devina trecut, uiti cine ești. Îți acoperi sufletul și pe tine, pe adevăratul tine, cu mărunțișurile vieții. Tu devii scaunul ala din dormitor, plin cu haine.

Și când “hainele” sunt prea multe și prea grele, tu nu te mai vezi de ele. Și nici nu mai poți respira.

Asa ca, te sufoci încet, acolo dedesubt, pana când înveți sa trăiești așa. Și uiți cine ai fost. Cine ești, de fapt.

Asa fac eu, zilnic. Uit cine sunt. Ma las acoperita de treburile zilnice, de oboseala și gânduri și…astept. Ce aștept? Ce să treacă? Și ce să vină?

Faza e ca, uneori, mai arunc din hainele care sunt deja prea grele pentru umerii mei și mai întrevăd câte o mica licărire a adevăratului meu ‘eu’. Și atunci, nu mai aștept. Atunci trăiesc. 

Atunci, ma uit la copii și mi-i desenez în minte. Ca sa ii am acolo. Și apoi ii iau la pupat.

Ma uit la el și mi-l imaginez cu parul cărunt, stand lângă brad cu nepoții pe genunchi. Sau dansam în timp ce copiii se pitesc printre picioarele noastre.

Și.. Ma uit în oglinda. Sunt nepieptanata. Cu un cercel lipsa și în pijama. Dar ochii îmi strălucesc și gura îmi zâmbește. Da, eu sunt.
Eu sunt și sunt fericita!

Ce bine e sa respiri! Cat de bine e sa fii recunoscător! Ce bine e sa te mai vezi…la față și la suflet.