Când alarma nu sună, când copiii dorm mai mult puțin, când asculți Skrillex fix după micul dejun, ziua nu are cum să fie altfel, decât bună. : )

Am ieșit astăzi din curte, pentru prima oară în această pandemie, mai departe de ulița care duce spre poieniță.

Am fost la Vulcanii Noroioși.

Entuziasmați, că plecăm, emoționați, că nu am mai mers de ceva timp cu mașina, iar răul de mașină ne dă bătăi de cap tuturor, puțin temători, că ne gândeam să nu fie aglomerație, ne-am aventurat și am plecat.

Așa cum ne așteptam, drumul, care a durat doar o oră, s-a simțit ca o veșnicie, pentru că pe Filip îl durea burtica, pe mine mă lua greața, Fabian era și el mârâit…Are we there yet? Era deja mega refren la noi în mașină.

Cu chiu, cu vai, am ajuns. Și? Ce să vezi? Coadă de mașini la parcare. Coadă ca la pâine caldă la intrare. Unii păstrau distanța, alții nu aveau nicio treabă.

Mai-mai că ne venea să plecăm și să mergem la un picnic. Dar nerăbdarea lui Filip de a vedea Vulcania și gândul că trebuia să o luăm de la capăt cu greața, ne-a făcut să rămânem.

Eu am stat deoparte de lume cu copiii, până am ajuns la locul de unde se cumpărau bilete și pe unde se intra. Acolo, am trecut rapid. Tati a rămas să plătească, cu mască, a fost totul ok. Spațiul vast, în aer liber, îți permitea să stai departe de grupurile de oameni care treceau, fără nicio grijă, de parcă pandemia a fost o poveste de groază, spusă seara la un foc de tabără. Noi am fost precauți, am păstrat distanța, cred că păream și paranoici la un moment dat, dar cui îi pasă?

Lăsând această parte la o parte, de aici…a început distracția.

Poate nu m-ați crezut când v-am spus că, în loc de copii, eu am iezi. Doi iezișori care au început să alerge, de parcă stătuseră în țarc o viață. Au început să sară de pe o colină pe alta, de la un șanț la altul, fascinați de duritatea pământului și de crăpăturile adânci formate acolo.