Tu crești, eu îți rămân mică…
Aseară ai adormit, din nou, după multă vreme, pe pieptul meu. Inimile noastre și-au simțit cântecul și au dansat împreună. Bătaie după bătaie…
Se știu demult una pe cealaltă. Se știu de când inima ta a auzit-o și a simțit-o pe a mea, pe dinăuntrul meu. Se știu de când pieptul tău mic stătea lipit de mine, iar tu miroseai a bebeluș. Se știu de când forma inimii tale a decupat o parte din inima mea.
Mi-au dat lacrimile. Nu știu dacă vei mai adormi așa vreodată. Nu știu dacă voi mai simți inima ta, bătând în pieptul meu. Pentru că acum ești băiat mare. Și acest mare crește odată cu tine, și tu odată cu el…
Așa că, aseară am lăsat deoparte orice gând și am vrut să trăiesc cât mai mult acest moment.
Ți-am simțit inima.
Ți-am simțit respirația, care se domolea cu fiecare pas pe care îl făceai către Tărâmul viselor, așa cum se domolește marea dimineața. Ai văzut cât de liniștită, lipsită de valuri și senină este marea în unele dimineți? Ca o oglindă pusă sub cer.
Am simțit cum corpușorul tău se face din ce în ce mai molcuț, acoperind cu o pătura toată energia lui electrizantă de peste zi și lăsând toate gândurile despre dinozauri, istoria oamenilor, filozofie sau psihologie, care vin să îți frământe mintea la ceas de seară, să se transforme în nisip purtat de vise.
Am simțit cum intri în Lumea viselor, ca și cum corpul ar fi o haină pe care o dai jos atunci când intri acolo… Iar haina asta rămâne așa, moale și pusă frumos pe pat, în timp ce mintea îți cutreieră universuri știute doar de tine.
Îmi înghit lacrimile și sper ca, odată cu ele, să plece și nodul ăsta care nu mă lasă să respir. Nu știu când și dacă vei mai adormi așa vreodată. Dar știu că brațele mele vor încerca să fie mereu armura care te va acoperi, ca să te simți în siguranță.
Am inspirat adânc, cât de adânc am putut, ca să iau cât mai mult cu mine.
Ți-am mângâiat părul și pielea, ca să simt cât mai mult.
M-am uitat mult la tine, la genele tale lungi, la fața ta, la tine, ca să țin minte cât mai mult.
Am ascultat atent respirația ta ușoară, ca un vânticel de primăvară, ca să aud cântecul acesta cât mai mult.
Tu crești, copile, iar eu îți rămân mică…
Să știi, totuși, că inima mea nu îți va rămâne niciodată mică.
Eu voi rămâne mică. Brațele mele poate nu te vor mai putea cuprinde. Dar inima… Inima mea va crește odată cu tine.
