Aseară ai adormit, din nou, după multă vreme, pe pieptul meu. Inimile noastre și-au simțit cântecul și au dansat împreună. Bătaie după bătaie…
Se știu demult una pe cealaltă. Se știu de când inima ta a auzit-o și a simțit-o pe a mea, pe dinăuntrul meu. Se știu de când pieptul tău mic stătea lipit de mine, iar tu miroseai a bebeluș. Se știu de când forma inimii tale a decupat o parte din inima mea.
Mi-au dat lacrimile. Nu știu dacă vei mai adormi așa vreodată. Nu știu dacă voi mai simți inima ta, bătând în pieptul meu. Pentru că acum ești băiat mare. Și acest mare crește odată cu tine, și tu odată cu el…
Așa că, aseară am lăsat deoparte orice gând și am vrut să trăiesc cât mai mult acest moment.
Ți-am simțit inima.
Ți-am simțit respirația, care se domolea cu fiecare pas pe care îl făceai către Tărâmul viselor, așa cum se domolește marea dimineața. Ai văzut cât de liniștită, lipsită de valuri și senină este marea în unele dimineți? Ca o oglindă pusă sub cer.
Am simțit cum corpușorul tău se face din ce în ce mai molcuț, acoperind cu o pătura toată energia lui electrizantă de peste zi și lăsând toate gândurile despre dinozauri, istoria oamenilor, filozofie sau psihologie, care vin să îți frământe mintea la ceas de seară, să se transforme în nisip purtat de vise.
Am simțit cum intri în Lumea viselor, ca și cum corpul ar fi o haină pe care o dai jos atunci când intri acolo… Iar haina asta rămâne așa, moale și pusă frumos pe pat, în timp ce mintea îți cutreieră universuri știute doar de tine.