First post…despre ce să scriu întâi și întâi? Cred ca ar trebui să încep cu ale noastre dimineți în familie. 

Sigur, aș putea să scriu despre partea emoțională și atât de împlinitoare a vieții de mamă. Sau despre partea obositoare a vieții de mamă a doi Speedy Gonzales, despre nebuniile și cuvintele amuzante pe care le savurez zi de zi…Hai să le luăm pe rând. 

Să începem cu diminețile în familie. De precizat este faptul că dormim toți 4 în același pat, ca sărmăluțele. Ca sardinele. Ca boabele de fasole în păstaie. Comparații sunt multe, dar cel mai important e faptul că așa ne place și așa ne e cel mai bine. Și chiar nu îmi doresc să se schimbe asta prea curând. Vor avea timp să doarmă în paturile lor de băieți mari. Dar eu nu voi mai avea timp să îi țin în brațe noaptea, să le miros părul, să îi pup și să le spun că îi iubesc în timp ce îi privesc cum dorm. Nu voi mai simți cum mi se topește inima când, în miez de noapte, Filip se răsucește de pe o parte pe alta, mă găsește și îmi spune: Te iubesc, mami! Deci…pentru momentele astea dormim așa. Amorțiți(noi, părinții), dar fericiți!

Ordinea e întotdeauna aceeași: tati, Filip, mami, Fabian. Pentru că așa Fabi este ferit de picioare în burtă sau coate în cap, date cu iubire de către fratele său. Pentru că așa Filip se mută noaptea când pe pieptul lui tati, când la mine.

Revenim la dimineți. Fabian se foiește și îl aud ca prin vis cum bolborosește ceva pe limba lui. Îl mângâi și îi dau să sugă, în speranța că mai adoarme. Dar rămân cu speranța, pentru că el începe să strige: “Mamaa!” și apoi încearcă să îmi deschidă ochii prin metoda “îi deschizi sau ți-i scot”, înfigându-mi în ochi cât poate el de tare degețelele lui mici. Mai face așa cu degetele doar când zgărmăne prin pământ ca a văzut vreo pietricică. Asta ca să vă dați seama de îndârjirea lui. Ca imaginea să fie completă, frate-su îl aude, se ridică în fund și îi dă Startul zilei, zicând: “Hai, Fabi! Dă mânuța să mergem!” De zici că au vreun loc special unde trebuie să ajungă în fiecare dimineață. Dar ăsta mic, atunci când îl aude pe Filip, zici că și-a luat gura de cafea și se activează instant. Se dau jos din pat și o zbughesc amândoi în living, ținându-se de mânuță. Țup-țup, ca doi iepurași. Iar eu, ca o gazelă anesteziată, mă târăsc jos din pat după ei, că cine știe ce (televizor) mai sparg până ajung eu la ei. 

Cam așa cu dimineața. Revin cu parcursul zilei 🙂