Prieteni, cum e sa ți se umple ochii și sufletul cu verdele pădurii…

Îmi era dor de copaci, de liniște și de aventuri. Așa că , plecarea la țară pentru câteva zile a fost fix ce aveam nevoie. A fost gura de aer după care tânjeam.

Nici nu ne dăm seama cât de mult facem parte din natură. Nu ne dăm seama că dorul asta, care ne apuca uneori, este, de fapt, chemarea ei. Strigătul prin care vrea să își vadă, din când în când, bucățelele rupte din Ea însăși.

V-am mai povestit cum, de câțiva ani, sufletul meu i-a spus ‘Adio’ orașului și s-a apropiat tot mai mult de viața mai simplă și… Mai verde. Și a rămas îndrăgostit de aceasta.

Știți cum e să tragi aer adânc în piept, în timp ce privești pădurea semeața și apoi, pe măsură ce aerul iese din plămâni, să simți cum se cuibărește în corpul tău încet – încet o… Cum să îi spun… O liniște. O eliberare. Simți că aceea a fost prima gură de aer pe care ai luat-o atunci când te-ai predat ei, pădurii.

Asta simt eu. Și cred ca asta simte și familia mea. Altfel, nu am mai fi atât de fericiți când ne întoarcem la ea.

Și… Cum să nu fii fericit când perele sălbatice te așteaptă grăsuțe și fragede, pline de picuri de ploaie?

Când copacii fac scut deasupra ta, ca să te țină protejat de arșița soarelui?

Când murele zemoase și aromate îți încântă papilele?

Când cărările pline de pământ negru se transformă în ținuturi magice?

Și, mai ales, când întreaga pădure răsună de chiote și râsete?