Azi am început ziua cu o stare proastă. Nu am dormit prea bine, dimineața a început cu țipete… Părea o zi “din aia”.

Dar norii s-au risipit când piticotul încerca să se încalțe cu rolele lui frate-su și nu reușea. Iar atunci, Filip i-a sărit în ajutor, ca un adevărat frate mai mare și l-a ajutat.

Atunci am zâmbit. Și mi-au venit în minte câteva dintre momentele lor de “frați”.

Când cel mare îl ajută pe cel mic să se încalțe.

Când Filip mă cheamă repede în ajutor pentru că Fabian IAR s-a urcat pe masă și țopăie.

Când Fabian aleargă spre Filip, îl ia în brate și îl pupa cu foc.

Când fratele mai mare vrea să se răzbune pe mașinuța din cauza căreia s-a lovit cel mic.

Când eu îl alerg pe Fabi să îl îmbrac, iar Filip îi sare în ajutor și ma împiedică sa îl prind.

Când Filip plânge și Fabian se duce și îl mângâie.

Când Filip mă cheamă urgent pentru că simte cum îl cuprinde furia și nu vrea să îl rănească pe frățiorul lui: “Mami, vino repede, că ăsta mi-a stricat robotul și îmi vine sa îl bat!”

Când ne jucam “v-ați ascunselea” și ei se scuipă de-adevăratelea, în loc să se ducă la locul unde au numărat.

Când Filip îi dă din înghețata lui, doar ca apoi să ia și el din a lui Fabian, doar că mai multă. 

Zâmbetul mi-a dispărut repede, căci începuseră deja sa se îmbrâncească, lui Filip venindu-i pofta de role FIX atunci, la 10 secunde după ce l-a încălțat pe frate-su cu ele. Normal. 99% din timp se întâmplă asta. 

Și am avut un moment “Aha”. Așa sunt frații. 

Să se înțepe din orice. 

Să se certe. 

Dar să fie unul lângă celalalt atunci când unul din ei are nevoie de ajutor.

Ei sunt un fel de Lupul cel Mare și Lupul cel mic, exact ca în cartea cu același nume, scrisă de Nadine Brun-Cosme.