Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung, Fredrick Backman – recenzie
Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung este titlul celei mai nou-apărute cărți scrise de Fredrick Backman. Cartea a apărut la Editura ART, în colecția Musai, la fel ca toate celelalte titluri ale scriitorului: Oameni anxioși, Un bărbat pe nume Ove, Britt-Marie a fost aici, Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău sau trilogia despre orașul Bjornstad: Scandalul, Noi contra voastră și Învingătorii.
Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung este o nuvelă de nici 100 de pagini, care îți întoarce sufletul pe toate părțile. Nu este scrisă complicat, filosofic, ci natural, simplu. Dar răscolitor. La fel ca la “Învingătorii“, aș fi subliniat pagini întregi cu citate.
Toată cartea este despre ce se întâmplă atunci când mintea părăsește această lume înaintea trupului. Ce se întâmplă când începem să uităm? Cine suntem noi? Cine sunt cei pe care îi iubim?
Fug amintirile de mine, iubito! Ca atunci când încerci să separi uleiul de apă. Ca și cum aș citi întruna o carte din care lipsește o pagină, cea mai importantă. (p. 47)
Bunicul începe să își piardă memoria, puțin câte puțin. El încearcă să îi explice asta nepotului său, Noah, încercând astfel să îl pregătească pentru momentul când nu îl va mai putea recunoaște nici măcar pe el.
– Înăuntru vreau să spun. Te doare pe dinăuntru?
– Tot mai puțin. Asta-i partea bună cu uitatul. Că uiți și lucrurile dureroase.
– Și ce simți?
– Ca și cum trebuie să caut mereu ceva în buzunare. Mai întâi pierzi lucrurile mărunte, apoi pe cele mari. Începi cu cheile și termini cu oamenii.
(p. 57)
Nu știu câți dintre voi își mai amintesc, dar vara trecută am căzut pe scări și pentru aproape 24 de ore nu îmi amintesc ce s-a întâmplat. Am doar frânturi, ca într-un vis. Ca și cum mintea și corpul mi-ar fi fost separate. Am scris atunci un articol, în spirit de glumă. Eram prea speriată ca să scriu din minte. Eram prea zguduită.
“Și-n fiecare dimineață drumul spre casa e tot mai lung” m-a zguduit din nou. Pentru că și drumul meu ar fi putut fi tot mai lung, cu fiecare zi care ar fi trecut. M-aș fi îndepărtat din ce în ce mai mult de cine am fost, de amintirile pe care le aveam.
Mințile băieților mei ar fi devenit din ce în ce mai cuprinzătoare, în timp ce a mea ar
fi fost tot mai neîncăpătoare, așa cum spune Backman. (p. 27)
Am citit-o cu un nod în gât. Încă am un nod în gât. Ce s-ar fi întâmplat dacă uitam tot? … Dacă fugeau toate amintirile de mine? Cine aș fi fost? Cine aș fi rămas? Sunt întrebări la care mă mai gândesc, din când în când. Mai ales atunci când uit să fiu recunoscătoare pentru ce am, pentru toate etajerele pline ale memoriei mele. Pentru fiecare moment pe care l-am trăit.
Este o carte emoționantă, care râcâie înăuntrul tău pentru a scoate la suprafață recunoștința pentru prezent, că îl ai, pentru trecut, că l-ai trăit și pentru viitor, că poți spera.
Sunt recunoscătoare. Pentru trecut, pentru prezent și pentru cine sunt datorită acestora.
