Ieduții au alergat de parcă evadaseră din țarc. Erau când în fața noastră, când în spate…Atracțiile principale erau, bineînțeles, marginea potecuței sau câte o vale abruptă spre care se îndreptau cu o viteză nemaivăzută. Am zis că facem stop cardiac de câteva ori…La un moment dat, mă rugam ca măcar unul din noi să NU facă, pentru a putea sprinta să îi prindă la timp pe rebeli.
Rebeli care s-au bucurat cu tot corpușorul lor. La propriu. Au văzut păduri falnice și crude în fața lor, au mirosit iarba încinsă de soare și au simțit-o cu tălpile goale. Au auzit șuieratul vântului printre copaci și trilurile păsărelelor. Au gustat senzația de libertate, de natură…Au alergat după fluturi care parcă le simțeau sufletele pure și dansau în jurul lor…Au alergat liber, fără teamă, din vârful dealului și până ce abia-abia reușeau să se oprească…citeam pe fețele lor impresia de lumea e a mea. Și lumea a fost toată a lor. Măcar pentru câteva momente, cât ne-am aflat acolo.