Demult, tare demult, o fetiță deschidea ușa căsuței de la țară, unde stătea bunica ei. Cu ochi mari și curioși, ea s-a oprit în prag și a privit. În stânga era o sobă albă, pe a cărei plită se odihnea o mămăliguță, ca floarea-soarelui de galbenă. Mirosea a porumb și a fum. Ciudat, dar suficient de îmbietor, cât să înghită în sec. După aceea, privirea a curs către patul de la perete, deasupra căruia era agățat un ștergar cusut de mamaia, cu flori colorate și mari.

Și apoi… apoi nu a mai înțeles ceea ce ochii i-au arătat. În fața ei se întindea, cât toată cămăruța, o plapumă întinsă pe niște… bețe. Ori așa păreau a fi. Plapuma era plină de ațe și de ace, ca un arici, încâlcit în ghemul căzut la picioarele fotoliului. Avea modele trasate cu creta, ca o piele năpârlită de șarpe, iar lâna era ieșită din ea pe alocuri, smocuri-smocuri, pesemne acolo încă nu ajunsese cusătura bunicii. Ochii i s-au făcut și mai mari de uimire, încercând, parcă, să absoarbă cu privirea toată tărășenia asta din fața ei, despre care avea să afle că se numea „gherghef”.

Curând avea să vadă, pas cu pas, cum ia naștere o plapumă din lână. Și mai curând, însă, avea să o simtă. Doamne, cât de grea era! În momentul în care bunica a învelit-o, parcă a pironit-o în locul acela al patului. A luat tot universul și l-a pus deasupra fetei rămase cu ochii în tavan, astfel că și salteaua, biata, gemea sub apăsarea plăpumii. 

Noaptea a fost grea. La fel de grea ca plapuma. La un moment dat, însă, când focul din sobă își dădea ultima suflare, iar nasul și mâinile fetiței, singurele rămase neînvelite și ușoare, începuseră să se răcească, când pisica a părăsit soba și s-a cuibărit lângă fetiță, aceasta și-a dat seama de puterea pe care o avea plapuma.