Acum aud muzica pădurii.
Cântecele păsărilor. Atât de multe sunete contopite într-un mod atât de armonios…
Foșnetul frunzelor atunci când adie vântul.
Țârâitul greierilor.
Sunetul vântului.
Și, în antiteza cu definitia muzicii… Poți auzi liniștea pădurii. Chiar așa. Un moment parcă sincronizat în care toate sunetele se opresc, de parcă partitura a înghețat pentru câteva secunde. Dirijorul și întreaga lui orchestră au rămas stane de piatră.
Păsărele, frunze, greieri și vânt, rămase nemișcate ca într-un stop cadru: Două rândunele dolofane ce cântă la violoncel, câteva mierle la vioare și o bufniță la contrabas. Două ciocănitoare la tobe, în stânga. O crenguță de salcâm ce ține talgerele și 4 frunze de dud ce țopăie vesele împreună cu o o gașcă de greieri pe clapele unui pian. Vreo două ciocârlii țin naiul și flautul. Sticleții sunt chitariști. Iar Vântul, dirijorul, a rămas prins între filele partiturii. Vezi și tu?