Plini de făină și de aluat, așteptăm cuminți ca aluatul să crească ca Făt-Frumos și să înceapă să răspândească mirosul acela, crud și îmbietor, care îi face pe băieți să vrea să mănânce din el, pe loc.
Vorba vine, că așteptăm cuminți, pentru că și pregătirea umpluturii este plină de peripeții.
Eu tai rahatul, bucățele mici, iar acesta dispare de pe tocător, de parcă nici nu ar fi fost! Nu știu dacă e o magie sau dacă am doi spiriduși hoțomani, dar până termin gramajul, știu sigur că acesta e înjumătățit!
Unul dintre momentele mele preferate este acela când hoțomanii așteaptă cu ochii mari și înghit în sec în fața cuptorului, întrebând la nesfârșit: Mai e mult până se fac cozonacii?
Când trec, în sfârșit, cele 40 de minute în care pufoșii au stat la cuptor și doar după ce scobitoarea este prima care simte Gustul Băneasa, asigurându-ne că sunt făcuți, îi scot și îi las să se răcească.
Pingback: Un infinit de amintiri cu mucenici muntenești de la Băneasa