Cozonacul copilăriei – punte între copilăria mea și copilăria lor
Veneam de la
săniuș cu hainele împodobite de brobonele mici de zăpadă înghețată, iar în par,
încă se zăreau forme uimitoare ale fulgilor de zăpadă ce dispăreau ca prin
magie când dădeam cu nasul de căldura din casă.
Iar căldura nu
era singura care mă îmbrățișa când deschideam ușa. Mirosul cozonacului mă făcea
să dau repede jos hainele din care începeau să curgă picuri de zăpadă topită.
Fugeam în bucătărie, unde o găseam pe mamaie, nădușită și îmbujorată,
frământând și bătând de masă aluatul de cozonac. În timpul acesta, niște
rotunjori pufoși se rumeneau deja în cuptor, făcându-mă să inspir până când îmi
simțeam pieptul plin. Mă cuibăream lângă cuptor, încercând să îmi încălzesc
mâinile și picioarele înghețate, iar obrajii parcă îmi luau foc.
Cozonacul copilăriei poartă mirosul pe care, de atunci, îl caut în fiecare an, de
Crăciun. Chiar dacă mamaie face acum cozonaci pentru sufletele din cer. Nu mi-au ieșit niciodată ca ai ei, chiar dacă acum folosesc făină de la Băneasa, plămădită din darul pământului nostru, de unul dintre cele mai apreciate nume în domeniul morăritului. Dar cred că asta este menirea cozonacului – de a umple un moment cu trăiri pentru suflet, dar și pentru trup. Nu trebuie să mai caut gustul și mirosul cozonacilor bunicii, ci să creez altele, care să se impregneze în Crăciunul băieților mei, iar apoi ei să le poarte cu ei, an de an.
De aceea, pe
lângă gustul și mirosul cozonacului, vreau să mai bag pe furiș un moment în
cutia lor de amintiri. Momentul când pregătim cozonacul. Da, în fiecare an îi
las și pe ei să mă ajute la împodobitul bucătăriei cu făină.
Dar nu orice
făină, ci făina pentru cozonac de la Băneasa, ca să fiu sigură că îmi ies cozonacii și că nu
sfârșim cu lacrimi șiroind pe obraji, înghițind în sec în fața cuptorului.
Această făină are o granulozitate diferită, datorită morii Băneasa, care
dispune de echipamente performante de sortare a diverselor tipuri de griș.
Așadar, iată cum facem noi cozonacul copilăriei băieților mei:
Pregătim ingredientele și apoi… ne deschidem sufletele, pentru a primi bucuria. Doar așa, cozonacul copilăriei va străbate prin amintiri. În timp ce ninge cu făină 000 în toată bucătăria, adică cernem făina, noi râdem și ascultăm colinde.
Apoi luăm laptele călduț, din care băieții au gustat, câte o gură-două, pentru a se asigura că e
bun și că are temperatura potrivită și îl amestecăm cu zahărul. Altă ispită. Până apucăm să omogenizăm totul, băieții ronțăie fericiți la cristalele de zahăr pe care le-au furat. După care, pregătim maiaua. Astăzi multe rețete sar acest pas, dacă folosesc drojdie uscată. Eu fac întotdeauna maiaua, pentru că țin minte că așa făcea și mamaie. Amestecăm drojdia, uscată sau proaspătă, cu două linguri de făină și cu câteva linguri de lapte îndulcit, pregătit anterior. Apoi o lăsăm să crească.
Și acum, urmează pasul cel mai ușor și distractiv pentru noi, dar care pentru bunica mea era cel mai dificil: frământatul. Țin minte cum își punea basmaua pe cap, apoi dădea drumul la aragaz, ca să facă temperatura potrivită pentru creșterea cozonacului și după aceea frământa de zor, cu năduf, trântea aluatul de masă, încât tresăream, apoi iar îl lua la frământat și la împachetat, de credeam că nu mai isprăvește cu el.
Astăzi, noi frământăm doar la sfârșit, după ce robotul și-a făcut treaba, iar băieții au dansat pe ritmul lui mecanic, așa cum puteți observa și în filmulețul de mai jos! Aluatul lipicios și elastic se lipește de mâinile lor pufoase, iar ei râd și strâng aluatul, până când acesta le iese printre degete, cerșind, parcă, o gură de aer!
Plini de făină și de aluat, așteptăm cuminți ca aluatul să crească ca Făt-Frumos și să înceapă să răspândească mirosul acela, crud și îmbietor, care îi face pe băieți să vrea să mănânce din el, pe loc.
Vorba vine, că așteptăm cuminți, pentru că și pregătirea umpluturii este plină de peripeții.
Eu tai rahatul, bucățele mici, iar acesta dispare de pe tocător, de parcă nici nu ar fi fost! Nu știu dacă e o magie sau dacă am doi spiriduși hoțomani, dar până termin gramajul, știu sigur că acesta e înjumătățit!
Unul dintre momentele mele preferate este acela când hoțomanii așteaptă cu ochii mari și înghit în sec în fața cuptorului, întrebând la nesfârșit: Mai e mult până se fac cozonacii?
Când trec, în sfârșit, cele 40 de minute în care pufoșii au stat la cuptor și doar după ce scobitoarea este prima care simte Gustul Băneasa, asigurându-ne că sunt făcuți, îi scot și îi las să se răcească.
Vorba vine că îi
lăsăm la răcit, că pofta băieților învinge și ajungem să mâncăm cozonacul
fierbinte, din care ies rotocoale mari de aburi încărcați cu miros de…
copilărie.
Dacă mai rămâne
cozonac de lăsat la răcit, știu de la mamaie că aceștia se pun pe o parte și se
acoperă cu un șervet, până când se răcesc.
Acesta este modul
nostru de a pregăti Bunătăți de la Băneasa, cu ninsoare pudrată de făină, cu râsete
cristaline și cu un miros, de îți lasă gura apă. Cozonacul copilăriei.
surse foto:
- Paste Băneasa
- Canva
- Unsplash
- Arhiva personală
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 21 a concursului SuperBlog 2022.
Pingback: Un infinit de amintiri cu mucenici muntenești de la Băneasa