Nu pentru că nu am inspirație, căci viața acasă, cu doi copii, îți oferă pe tavă subiecte comice sau rupte dintr-o realitate care uneori mă găsește plângând. Sau țipând. Și nu ascund asta.

Pentru că încă mă lupt cu mine însămi. 

Pentru că am nevoie și de timp pentru mine. Și nu îl găsesc. 

Pentru că primesc emoțiile și tantrumurile copiilor, dar nu le descarc nicăieri. 

Pentru că acum trăim o viață plină de pericole, temeri și singurătate. 

Pentru că încă învăț să fiu mamă. Învăț să fiu o mamă mai bună. 

Scriu mai rar, pentru că timpul meu de scris este timpul meu de somn. Deci, cu fiecare cuvânt pe care îmi doresc să-l eliberez, pierd odihnă.

Nu mă plâng, pentru că, să fiu mereu aproape de ei doi, mai ales acum, nu poate decât să mă bucure și să îmi aducă siguranță. 

Dar încă nu reușesc să îmi găsesc o gură de timp și pentru mine. 

Încă mai am de învățat despre organizare și priorități.

Încă simt că mă sufocă grija meniului zilnic, a taskurilor ce rămân nebifate și a reproșului că poate nu le-am acordat copiilor suficient timp de calitate, timp de educație și momente distractive. Poate nu le-am arătat cât de mult îi iubesc. Sau poate nu i-am arătat soțului meu cât de dor mi-a fost de el. 

Când, de fapt, nu m-am lăsat să îmi arăt mie însămi că și eu am nevoie de ceva. 

E o perioadă. Va trece. Vreau doar să știi și tu. Tu, care ești acolo, ca și mine. 
Nu ești singură și nu e o stare permanentă. 
Vei învăța să ai timp și pentru tine, căci, prin fericirea ta, oferi și familiei tale fericire. Dacă ești tristă, tot asta le oferi și lor. 

Oferă-ți timp și vei putea oferi lumină și energie bună familiei tale!