Prima noapte în care ai vrut să dormi cu altcineva în afară de mine m-a luat pe sus și m-a adus cu picioarele de pământ. M-a zdruncinat puțin – nu știam dacă să mă întristez, că deja nu mai ești doar al meu, nici dacă să mă bucur, că ai crescut (deși ai doar 4 ani – ce relativ e acest DOAR…). Nu știam dacă să mă bucur că nu mai ai nevoie să stai doar sub aripa mea… Dar mi-am amintit că timpul a trecut și că bebelușul de ieri este astăzi un băiețel care poate decide ce vrea să facă, care poate face ce simte.

Voi, mamelor, înțelegeți cel mai bine despre ce sentiment vorbesc aici.

E o luptă în sufletul meu, dar știu că tu ești câștigător, indiferent ce trăiri mi-ar încerca inima. Îți câștigi independența, pas cu pas, mai aproape de drumul tău prin această viață.

Acum, că stau să mă gândesc, acest drum era la început era o potecă mică, cât să avem loc noi 4: tu, fratele tău și noi. Pe măsură ce ai crescut, a crescut și potecuța. Ai făcut loc în ea bunicilor, prietenilor, oamenilor pe care i-ai simțit aproape sau care ți-au fost model, într-un fel sau altul. Poteca ta se mărește și se micșorează, e sinuoasă și surprinzătoare, ca viața, de altfel. E poteca pe care tu înveți să mergi sau să alergi, alături de noi, de ei sau singur.

Mi-aș dori să nu uiți că de fiecare dată când vei întinde mâna, o vei găsi pe a mea acolo, lângă a ta.

Să nu uiți că de fiecare dată când te vei pierde prin pădurea deasă, te voi ajuta să ajungi la potecuța ta, dacă vei avea nevoie. Căci știu că de multe ori vei avea nevoie să o găsești și singur.