Vara, mai era cum mai era. Că stăteam oricum pe afară
toată ziua, alergând după gâze și veverițe. Dar iarna, când simțeam chestia aia
albă și rece sub lăbuțe, înghețam tot, de nici nevoile miaunești nu mai voiau
să iasă. Înghețau și ele, odată cu mine, pe cuvânt de motan!
Acum, în camera asta albă și prea luminată, nu văd niciun
loc unde nevoile să își poată face de cap. Fir-ar! Miau, adică! Mă cam trece…
iar doamna aceasta în halat alb, pare drăguță, dar e prea ocupată cu licorile
ei. Sau ce o face acolo, că nu prea pare a fi vrăjitoare.
Încep să caut, fie ce-o fi. Nevoia e așa apăsătoare, că
nici bâzâitul chestiei ăleia nu mă mai poate opri. Miros, caut, mă sucesc, mă
învârt… nimic. Suntem doar eu și Doamna cu licori.
Trebuie să o fac să fie atentă! Mă duc la ușă și încep să
miorlăi, dar nu așa, oricum. Un miorlăit din acela de îți rupe sufletul. Sunt
bun la vocalize și la teatru. Și acum, nici măcar nu e așa mult teatru, la cum
mă presează nevoile miaunești…
Ea tresare, își ridică privirea din sticluțele ei și mă
vede în cea mai umilitoare stare, de nici eu nu mă mai recunosc. Cred că și
mustățile mele se schimonosesc odată cu mine, iar ochii îmi sunt ieșiți din
orbite… Miau, abia de mai rezist!