O văd cum prepară o poțiune magică, cu tot felul de obiecte și licori pe care nu le recunosc. Pune o picătură albastră într-o sticlă mică, apoi o picătură roșie și bagă sticluța într-o chestie total necunoscută care începe să se învârtă și să scoată sunete care mă fac să îmi bag codița între lăbuțe și să fug într-un colț, să mă ascund.

Fir-ar! Miau, adică! Nici nu am unde să mă ascund în camera asta albă și luminată din toate părțile.

Unde Miaunezeu am ajuns în viața asta?

 În viața trecută, am fost motan de vrăjitoare. Bună, normal! Vrăjitoarele rele nu au motani, ci dragoni și vârcolaci. Îmi plăcea să mă dezmierd pe lângă rochia ei lungă și mov, în timp ce priveam curioasă la toate licorile pe care le crea, lângă ceaunul fierbinte.  Ea cutreiera pădurile, în căutarea leacurilor oferite de natură, aduna crenguțe, plante și ciuperci de toate felurile și de toate culorile… Unele miroseau miaau-delicios, altele miau-câhhh, dar oamenii veneau mereu la ea în căutarea leacului.

Vrăjitoarea mea avea suflet bun, știți că noi, pisicile, simțim energiile astea care izvorăsc din alte lumi. Pe lângă bunătate, iubea animalele foarte mult. Mă dezmierda mereu, mă scărpina fix acolo după ureche, unde îmi place mie, iar serile noastre erau miau-magice: în fața focului, ea stătea pe balansoar și citea vrăji și rețete de licori, iar eu mă cuibăream în poala ei. Singurul lucru care nu mi-a plăcut absolut deloc în viața aceea a fost că trebuia să ies afară pentru… știți voi. Nevoile miaunești desprecarenuvorbim și caremirosurât.