Greutatea unui pian, de Chris Cander – recenzie de carte și Piano Therapy (p)
Greutatea unui pian este o carte emoționantă. Deși aproape
fiecare personaj trăiește o depresie sau o traumă, tocmai felul în care Chris
Cander expune rănile lor, rând pe rând, m-a făcut să citesc cu nesaț capitol
după capitol.
Cartea conține
multe detalii despre cum ia viața o pianină, de la felul în care căderea
pomului tăiat dezvăluie deja dacă el este sau nu bun pentru a fi transformat în
acest instrument muzical și până la detaliile tehnice ale măruntaielor unui
astfel de instrument.
Greutatea
metaforică a pianului m-a intrigat și a reușit să spargă paginile, ajungând
până la mine. Am simțit apăsarea Clarei, care purta în spate pianina și toată
suferința vieții ei.
Mi-a plăcut mult
puterea autoarei de a transpune peisajele în cuvinte, asemena personajului ei,
Greg, fotograful, care “imortaliza
ceea ce e și ceea ce nu e, prezența și absența, astfel încât să poți vedea ceea
ce eu pot auzi.” Am văzut Death Valley National Park prin cuvintele ei și m-a făcut
suficient de curioasă încât să caut imagini, pentru a compara imaginea creată
de ea din mintea mea cu realitatea.
Încă un lucru
care m-a fascinat a fost felul în care Katia Zeldin își transpunea emoțiile în
muzică, felul în care se conecta cu aceasta și cum reușea să transmită
melancolie, iubire sau un tumult emoțional prin atingerea clapelor de fildeș
ale pianinei. Mai mult, până și inima ei bătea în ritmuri ravvivando sau in rilievo.
„Katia se înălță de pe scaunul pianului, pantofii nu o mai strângeau, era sus în aer, deasupra pietrelor din pavaj. Doar degetele ei pe clape o mai țineau legată de lumea fizică în timp ce plutea pe notele muzicale în cerul mohorât.” P.35
La polul opus,
tot ce o lega pe Clara de pianină era sentimentul de dor și de apartenență la
familia pe care o pierduse. Deși avea o mamă absentă și cu un tată distant,
Clara tânjea după copilăria ei și după viața de dinainte de incendiul care i-a
ucis părinții.
Pianina era cadou
de la tatăl său, deși nu știa să cânte și nu a reușit niciodată să învețe.
În vreme ce Katia
era înălțată de muzica pianinei, Clara era țintuită la pământ de către aceasta,
reprezentând o povară, o amintire dureroasă ce sângera de fiecare dată când
încerca să cânte la pianină.
„Pianina aceea, tovarășul ei vertical cu cele optzeci și opt de clape, toate chei spre locul unde-și ținea ferecate amintirile.”
Sunt multe
lucruri care ce leagă cele două protagoniste, în afară de pianină. Blestemul
singurătății – atât Katia, cât și Clara simțind într-o manieră depresivă
singurătatea, cel al dezrădăcinării – Katia plecând de acasă din Rusia, iar
Clara negăsind un Acasă, după ce
părinții ei au murit în incediul ce le-a mistuit casa.
Un citat aparte
mi-a rămas în minte:
“Pianina a
făcut muzică din nimic, a topit gheața ce cuprinsese imaginația […].”
“A topit gheața ce cuprinsese imaginația…” Ce cuvinte frumoase adresate muzicii, adresate… unui instrument.
Tocmai de aceea m-am dus cu gândul la Asociația datorită căreia am primit cartea aceasta.
Asociația Piano therapy, care prin terapia cu ajutorul pianului ajută copiii cu autism să topească gheața. Îi ajută să descopere puterea muzicii, a pianului și beneficiile acestuia pentru dezvoltarea psihică și a motricității fine.
Piano therapy este o metodă unică, atât în România, cât și internațional, prin care acești copii sunt ajutați să își îmbunătățească stilul de viață și limbajul, să își sporească atenția și să își dezvolte motricitatea.
Puteți susține acest ONG, oferindu-le copiilor diagnosticați cu autism ședințe de Piano therapy prin donații în contul Asociației:
IBAN:
RO56BACX0000001408168000
Orice sumă contează și va contribui la topirea gheții ce i-a cuprins imaginația unui copil diagnosticat cu autism. Mulțumesc!
