Greutatea unui pian este o carte emoționantă. Deși aproape
fiecare personaj trăiește o depresie sau o traumă, tocmai felul în care Chris
Cander expune rănile lor, rând pe rând, m-a făcut să citesc cu nesaț capitol
după capitol.
Cartea conține
multe detalii despre cum ia viața o pianină, de la felul în care căderea
pomului tăiat dezvăluie deja dacă el este sau nu bun pentru a fi transformat în
acest instrument muzical și până la detaliile tehnice ale măruntaielor unui
astfel de instrument.
Greutatea
metaforică a pianului m-a intrigat și a reușit să spargă paginile, ajungând
până la mine. Am simțit apăsarea Clarei, care purta în spate pianina și toată
suferința vieții ei.
Mi-a plăcut mult
puterea autoarei de a transpune peisajele în cuvinte, asemena personajului ei,
Greg, fotograful, care “imortaliza
ceea ce e și ceea ce nu e, prezența și absența, astfel încât să poți vedea ceea
ce eu pot auzi.” Am văzut Death Valley National Park prin cuvintele ei și m-a făcut
suficient de curioasă încât să caut imagini, pentru a compara imaginea creată
de ea din mintea mea cu realitatea.
Încă un lucru
care m-a fascinat a fost felul în care Katia Zeldin își transpunea emoțiile în
muzică, felul în care se conecta cu aceasta și cum reușea să transmită
melancolie, iubire sau un tumult emoțional prin atingerea clapelor de fildeș
ale pianinei. Mai mult, până și inima ei bătea în ritmuri ravvivando sau in rilievo.