Și, chiar, de când nu mi-am mai făcut un selfie? 

Cred că de pe vremea când firele albe nu străluceau în soare mai ceva ca pietrele Zwarovski. Când zâmbetul nu reliefa riduri în jurul ochilor…Și, apropo de ochi, când cearcănele de urs panda nu erau în meniu. 

Să fie facultate?…Hai, nu chiar atât de departe. Cred că undeva înainte de a rămâne însărcinată cu Filip. Să tot fie 5 ani de atunci…Și, totuși, doar atât? Adică…albul sur al “tinereții” și Autostrada Soarelui în primii 25 km cum pleci dinspre București mi-au îmbogățit fețișoara și pletele în DOAR 5 ani?! 

Măi să fie! (vorba Purcelușului Tati, din Purcelușa Peppa ) 

În cazul ăsta…Nici nu vreau să mă gândesc la următorul selfie pe care îl voi face : ) Oare ce s-o mai întâmpla până atunci? 

Părul…ca părul. Mai rău decât al Cruelei de Vil nu are cum să fie. Și, oricum, Doamne ajută că îl pot vopsi!

Dar fața…la asta ce îi mai fac? Tencuială și smacuri nu mai folosesc din vremea facultății și, oricum, nici atunci nu mă omoram. Nu îmi apăreau fisuri pe “pereți” când vorbeam sau râdeam. : ) 

Fața…o las așa…precum conacele vechi. Șubrede, dărâmate pe jumătate, dar superbe în măreția lor…aia rămasă în picioare. Și, când or crește băieții, o bag la restaurare. Parcă sună bine stilul pre-pandemic (că parcă atunci era mai bine), păstrând totuși din tradiționalul “locului”. 

 

Râd și glumesc…Dar nu strică și puțină autoironie.  Și, în plus, cine aș mai fi eu acum, fără părul alb apărut în momente pe care mi le amintesc cu o precizie exactă, fără ridul din partea dreaptă care apare atunci când râd de prostiile poznașilor și fără ridurile de pe frunte, apărute tot în momentele pe care mi le amintesc cu precizia aia exactă? 

Desigur, aș putea fi o femeie cu somnul la zi, cu mintea întreagă și nepopulată de pitici. Dar cu sufletul mai gol, zic eu. 

 

Și cred că fiecare mamă din lumea asta ar da orice, pentru a simți felul în care doar copiii te pot face să te simți. Nu?…