De azi…nu se va schimba nimic. Fix nimic.

Tot izolați vom sta.

Tot vom dezinfecta cumpărăturile.

Nu vom ieși în parcuri.

Nici să îmi cumpăr haine.

Alex nu are nevoie de frizer, avem mașină de tuns, și de la ciunteală la ciunteală sunt din ce în ce mai pricepută. : )

Ne e dor de ai noștri. De copii, nici nu mai vorbesc. Până și Fabian, când aude de bunici, îmi arată telefonul să îi sunăm. Normal că ne e dor.

Dar încă nu ne relaxăm.

Îi simt pe copii că au nevoie și de altcineva. Că au nevoie de oameni și de alți copii în jurul lor. Că au nevoie să nu se mai întrebe “Cine a dat virusul ăsta la vreme?”(Filip). Dar prefer să încerc să fiu eu și partener de joacă și sac de box. Prefer să îi fac joculețe și jocuri și joculele și jocu..ce s-o mai putea forma cu acest cuvânt, decât să știu că îi pun în pericol.

Știu sigur că ne va fi greu să ieșim ușor-ușor din carapace. Dar prefer să o facem atunci când vom fi mai siguri că șarpele a plecat. Nu doar că s-a îndepărtat puțin. Știu că vom fi exact ca puii de țestoasă care ies din ou și dau repede-repede din aripioare ca să ajungă în ocean. Dar nici în ocean, nu sunt în siguranță. Sunt fericiți, liberi…dar temători. Pentru că este prima lor interacțiune cu lumea. Așa vom fi și noi. 

Înțeleg…de fapt, încerc să te înțeleg pe tine, părinte care stai la bloc și care abia aștepți ziua de azi. Pot doar să îmi imaginez cum a fost pentru tine această perioadă și am pielea de găină. Te înțeleg. Dar ai grijă, te rog!

De azi…vom fi tot aici. Tot noi. Încercând să protejăm ce avem mai de preț: copiii și pe noi înșine.

Primul lucru pe care îl vom face atunci când vom simți că lucrurile încep să fie mai ok, va fi să mergem în parc, cu bicicletele sau rolele și să mâncăm înghețată. Până atunci…mâncăm înghețată acasă. E foarte bună și așa!

Pentru că râdem, glumim, plângem și trântim. Țipăm și ne enervăm, ne cerem scuze, ne pupăm și ne îmbrățișăm. Pentru că…suntem sănătoși.