E târziu. Stăm în pat și unul moțăie întins pe mine. Burtică pe burtică. Piept pe piept. Inimile noastre se simt și se aud una pe cealaltă. Celălalt stă cu capul pe umărul meu, singurul neocupat de moțăitorul de mai sus. Îi miros părul și îl pup lung. Ține o mână lângă capul frățiorului său, pe pieptul meu. Cred că simte și el bătăile inimii mele. Ascultăm o poveste.

Ce zi lungă, câte urlete, câte cartonașe roșii și de câte ori mi-a sărit inima din piept când a căzut vreunul din ei… 

Dar și câte râsete și sclipiri în ochi…

Câte ‘Maaaamiiii’ sau ‘Miimiii’...

Câte gânduri bune despre cum a fost ziua noastră… Tot atâtea rele pentru că am scăpat un țipăt…

Câte îndoieli – Oare am reacționat bine? Trebuia sa nu intervin? Sau trebuia sa intervin mai mult? Oare am zis bine ce am zis? Au învățat ceva azi de la mine? Sunt o mamă rea ca am țipat?

Câte neliniști – Va mai dura mult pandemia? O sa îl duc la grădiniță? Alegerea făcută va fi cea mai bună?

Toate mi se încâlcesc în cap și îmi fac inima sa bată mai tare.

Dar… Stop, inimă! Alină-mi băieții și îngână-le frumos un cântec de leagăn! Șoptește-le încă o dată ca îi iubesc și că astăzi, mama a greșit. Și poate va mai greși. Dar mama învață din greșeli, iar mâine va fi o zi mai buna. Șoptește-le ca îi iubesc…