Dory pe de-a întregul, nu doar pe de-a părul
Adnana/ July 13, 2022/ Părți din mine/ 1 comments
Vă povesteam aici că am avut pitici prin cap care m-au forțat să mă fac semi-albastră pe păr. Vă mai povesteam și că m-am autoproclamat Dory, peștele albastru cu probleme de memorie din celebrul film Disney „În căutarea lui Nemo, pentru că am vrut să îmi șterg oja cu apă micelară.
Ehe, prieteni, nici nu aveam eu habar cât de multă Dory va curge prin venele mele, nu doar prin părul meu albastru – leșinat.
Ce urmează să vă spun este inspirat din viața reală, eveniment nasol, pe moment, având în vedere că nici în ziua de azi nu îmi amintesc aproximativ 12 ore din viață și am jumătate de cap amorțită, Enigma Adnanei, nu alta. Dar o să vi-l povestesc chisnovat, că trebuie să mai și râdem, dacă ne ține memoria să ne aducem aminte de ce. Și să nu râdem, vorba aia: ca proștii.
Prea împiedicată așa, nu-s eu de felul meu. Mai dau cu degetul ăla micu’ de piciorul patului, mai trag un cap la vreo ușă deschisă de la mobilă sau mă mai lupt cu vreun toc de ușă. D-astea normale, aș putea spune, pentru o mamă căpiată.
Dar când m-am
trezit îmbrăcată într-o pijama chirurgicală, pe holurile spitalului, cu o
durere de cap de zici că băusem 3 nopți, fără să am habar cum și de ce am ajuns
acolo… Am zis: „Fuck! Chiar am ajuns ca
Dory?”
Știți celebra
serie The Hangover? Ei, așa eram eu.
Mi-am aruncat o privire în jos, să văd cu ce-s îmbrăcată și să mă asigur că nu
am vreun halat d-ala cu vedere la dos, că altfel mai pozam și juma’ de spital în amnezia mea. All good. Aveam
o gentuță agățată de mine, ca un câine d-ala pe al cărui medalion scrie numărul
de telefon al stăpânului, am luat telefonul și am început să îi scriu soțului
meu.
Și el îmi
răspundea, săracul, iar eu în 10 minute uitam și îl întrebam din nou: „Copiii sunt bine? Tu ești bine?”
Am ținut-o așa,
Dory style, ceva vreme, că știți că și ea făcea așa. Apoi am început să
recitesc conversațiile, în încercarea disperată a creierului mei scurtcircuitat
de a înțelege ce l-a zdruncinat în așa hal încât și-a dat shut down.
"Copiii sunt bine? Tu ești bine?"
Da, my friends.
Avusesem un shut down major, în care încercam să pun crâmpeie de amintiri cap
la cap, apoi adormeam, mă trezeam la fel de năucă precum adormisem, ba chiar
mai amnezică, încât iar luam telefonul la citit, de zici că citeam povestea
vieții mele acolo. Haha, și chiar o citeam…
Noaptea asta e
blurry rău. De cum am căzut, cum m-a luat salvarea sau ce mi s-a întâmplat la
spital până în momentul în care am pus mâna pe telefon, nici nu se pune
problema. Ei, ce să-i faci, avea și creierul meu memoria full și ce a zis el,
mititelul, ia să-i dăm o golire de memorie cache și mai ștergem și 2-3 momente
d-astea neimportante, ca să facem loc, femeia mai are viață de trăit și
amintit, nu?
Cică stăteam pe
scările casei înainte să mă ia salvarea și mă uitam cu privirea încețoșată la
părul meu și ziceam: „Când naiba m-am
făcut albastră în cap?”
Vă dați seama,
până și piticul meu responsbil de albăstreală era trotilat și nu mai știa ce a
făcut.
Soțul îmi
răspundea: „Înainte să plecăm in Grecia.”
Eu, cu amnezia la
cote inimaginabile: „Am fost în Grecia?”
Apoi, când au
văzut că memoria pe termen scurt era fucked up, au zis să sape mai adânc. Și ce
credeți că au descoperit?
Ei bine, eu știam
că sunt viitorul, dar nu în halul ăsta.
Întrebare: „În ce an suntem?”
Dory, adică eu: „2023.”
In your face, eu
vin din viitor, brothers and sisters, nici nu aveți cum să mă faceți bine, nu
aveți tehnologia necesară. Creierul meu e next level.
“Ce anotimp e afară?”
Pauză. Nimic.
Nada. Privire pierdută, cutreierând, probabil, alte universuri, doar am venit
din viitor, acolo nu mai există anotimpuri. Ce sunt alea?
Worst case
scenario, vă dați seama că filmau ăștia “The Notebook 2” cu mine și
bărbate-miu?
„The notebook 1”
ar fi fost mic copil, când nenea îmbătrânea citindu-i lui tanti povestea lor de
dragoste cu năbădăi, ea își amintea 10 secunde și apoi Zbam! Cădea iar secerată
de negurile uitării.
Deja mă gândeam
ce jurnal mișto, vintage, învelit în piele să îi cumpăr lui Alex ca să ne scrie
acolo povestea, pe care să mi-o citească over and over again… De fapt, o
mașină de scris ar fi mai potrivită, Alex scrie urât și nu ar mai înțelege ce a
scris acolo. Vă dați seama în ce buclă am trăi și eu și el? Iubire atemporală.
Asta da, poveste de dragoste.
"Copiii sunt bine? Tu ești bine?"
Pe măsură ce
windows-ul meu își dădea restart și începeau să intre informațiile la loc prin
sertărașe, mai descopeream câte un loc unde mă doare. Umăr, coaste, fund. Dar,
mai ales, caaaap. Băi, jumătate de cap am cucui. Zici că m-am dat cu capul în
repetate rânduri, de fiecare dată rotindu-l câte puțin, ca să acopăr toată
zona. Din faaață și până în spate, emisfera vestică a fost grav afectată de
cutremur. Ah, stai, am ratat o zonă, Zbang, să mai dau o dată!
Râdem, glumim,
dar haideți să nu pățim, ok?
The real deal e
că am alunecat pe scări, am dat cu tărtăcuța de balustradă și de atunci mi s-a
rupt filmul.
Adică am devenit
Dory, pe de-a întregul, nu doar pe de-a părul. Mă gândeam chiar să schimb și
logo-ul blogului. E chiar simpatică peștișoara asta albastră cu ochii
bulbucați.
Gata, that’s
all folks! După cum vedeți, am rămas
setată pe rom-gleză, cred că tre’ să mai dau un Zbang la balustrada aia să îmi
introducă și româna în sistem.
Până atunci,
scuzați-mi incoerența, încă mă refac. Ce vreau să spun e că… aveți grijă de
voi! O secundă de neatenție m-ar fi putut arunca într-o ceață totală, o viață întreagă.
Puteam să îmi pierd toate amintirile, tot sufletul. Rămâneam o cochilie goală,
în care, oricâtă iubire ar fi turnat familia mea, tot goală ar fi rămas…
Sursa foto aici
Pingback: Siguranță - un cuvânt atât de încărcat atunci când ești părinte