Dory pe de-a întregul, nu doar pe de-a părul

Adnana/ July 13, 2022/ Părți din mine/ 1 comments

Vă povesteam aici că am avut pitici prin cap care m-au forțat să mă fac semi-albastră pe păr. Vă mai povesteam și că m-am autoproclamat  Dory, peștele albastru cu probleme de memorie din celebrul film Disney „În căutarea lui Nemo, pentru că am vrut să îmi șterg oja cu apă micelară.

Ehe, prieteni, nici nu aveam eu habar cât de multă Dory va curge prin venele mele, nu doar prin părul meu albastru – leșinat.

Ce urmează să vă spun este inspirat din viața reală, eveniment nasol, pe moment, având în vedere că nici în ziua de azi nu îmi amintesc aproximativ 12 ore din viață și am jumătate de cap amorțită, Enigma Adnanei, nu alta. Dar o să vi-l povestesc chisnovat, că trebuie să mai și râdem, dacă ne ține memoria să ne aducem aminte de ce. Și să nu râdem, vorba aia: ca proștii.

Prea împiedicată așa, nu-s eu de felul meu. Mai dau cu degetul ăla micu’ de piciorul patului, mai trag un cap la vreo ușă deschisă de la mobilă sau mă mai lupt cu vreun toc de ușă. D-astea normale, aș putea spune, pentru o mamă căpiată.  

Dar când m-am trezit îmbrăcată într-o pijama chirurgicală, pe holurile spitalului, cu o durere de cap de zici că băusem 3 nopți, fără să am habar cum și de ce am ajuns acolo… Am zis: „Fuck! Chiar am ajuns ca Dory?”

Știți celebra serie The Hangover? Ei, așa eram eu. Mi-am aruncat o privire în jos, să văd cu ce-s îmbrăcată și să mă asigur că nu am vreun halat d-ala cu vedere la dos, că altfel mai pozam și juma de spital în amnezia mea. All good. Aveam o gentuță agățată de mine, ca un câine d-ala pe al cărui medalion scrie numărul de telefon al stăpânului, am luat telefonul și am început să îi scriu soțului meu.

Și el îmi răspundea, săracul, iar eu în 10 minute uitam și îl întrebam din nou: „Copiii sunt bine? Tu ești bine?”

Am ținut-o așa, Dory style, ceva vreme, că știți că și ea făcea așa. Apoi am început să recitesc conversațiile, în încercarea disperată a creierului mei scurtcircuitat de a înțelege ce l-a zdruncinat în așa hal încât și-a dat shut down. 

"Copiii sunt bine? Tu ești bine?"

Da, my friends. Avusesem un shut down major, în care încercam să pun crâmpeie de amintiri cap la cap, apoi adormeam, mă trezeam la fel de năucă precum adormisem, ba chiar mai amnezică, încât iar luam telefonul la citit, de zici că citeam povestea vieții mele acolo. Haha, și chiar o citeam…

Noaptea asta e blurry rău. De cum am căzut, cum m-a luat salvarea sau ce mi s-a întâmplat la spital până în momentul în care am pus mâna pe telefon, nici nu se pune problema. Ei, ce să-i faci, avea și creierul meu memoria full și ce a zis el, mititelul, ia să-i dăm o golire de memorie cache și mai ștergem și 2-3 momente d-astea neimportante, ca să facem loc, femeia mai are viață de trăit și amintit, nu?

Cică stăteam pe scările casei înainte să mă ia salvarea și mă uitam cu privirea încețoșată la părul meu și ziceam: „Când naiba m-am făcut albastră în cap?”

Vă dați seama, până și piticul meu responsbil de albăstreală era trotilat și nu mai știa ce a făcut.

Soțul îmi răspundea: „Înainte să plecăm in Grecia.

Eu, cu amnezia la cote inimaginabile: „Am fost în Grecia?”

Apoi, când au văzut că memoria pe termen scurt era fucked up, au zis să sape mai adânc. Și ce credeți că au descoperit?

Ei bine, eu știam că sunt viitorul, dar nu în halul ăsta.

Întrebare: „În ce an suntem?”

Dory, adică eu: „2023.”

In your face, eu vin din viitor, brothers and sisters, nici nu aveți cum să mă faceți bine, nu aveți tehnologia necesară. Creierul meu e next level.

“Ce anotimp e afară?”

Pauză. Nimic. Nada. Privire pierdută, cutreierând, probabil, alte universuri, doar am venit din viitor, acolo nu mai există anotimpuri. Ce sunt alea?

Worst case scenario, vă dați seama că filmau ăștia The Notebook  2” cu mine și bărbate-miu?

„The notebook 1” ar fi fost mic copil, când nenea îmbătrânea citindu-i lui tanti povestea lor de dragoste cu năbădăi, ea își amintea 10 secunde și apoi Zbam! Cădea iar secerată de negurile uitării.

Deja mă gândeam ce jurnal mișto, vintage, învelit în piele să îi cumpăr lui Alex ca să ne scrie acolo povestea, pe care să mi-o citească over and over again… De fapt, o mașină de scris ar fi mai potrivită, Alex scrie urât și nu ar mai înțelege ce a scris acolo. Vă dați seama în ce buclă am trăi și eu și el? Iubire atemporală. Asta da, poveste de dragoste. 

"Copiii sunt bine? Tu ești bine?"

Pe măsură ce windows-ul meu își dădea restart și începeau să intre informațiile la loc prin sertărașe, mai descopeream câte un loc unde mă doare. Umăr, coaste, fund. Dar, mai ales, caaaap. Băi, jumătate de cap am cucui. Zici că m-am dat cu capul în repetate rânduri, de fiecare dată rotindu-l câte puțin, ca să acopăr toată zona. Din faaață și până în spate, emisfera vestică a fost grav afectată de cutremur. Ah, stai, am ratat o zonă, Zbang, să mai dau o dată!

Râdem, glumim, dar haideți să nu pățim, ok?

The real deal e că am alunecat pe scări, am dat cu tărtăcuța de balustradă și de atunci mi s-a rupt filmul.

Adică am devenit Dory, pe de-a întregul, nu doar pe de-a părul. Mă gândeam chiar să schimb și logo-ul blogului. E chiar simpatică peștișoara asta albastră cu ochii bulbucați.

Gata, that’s all folks! După cum vedeți, am rămas setată pe rom-gleză, cred că tre’ să mai dau un Zbang la balustrada aia să îmi introducă și româna în sistem.

Până atunci, scuzați-mi incoerența, încă mă refac. Ce vreau să spun e că… aveți grijă de voi! O secundă de neatenție m-ar fi putut arunca într-o ceață totală, o viață întreagă. Puteam să îmi pierd toate amintirile, tot sufletul. Rămâneam o cochilie goală, în care, oricâtă iubire ar fi turnat familia mea, tot goală ar fi rămas… 

Sursa foto aici

Share this Post