Copiii aleargă bezmetici prin casă, bucuroși că poate
trag chiulul și habar nu au de încărcătorul meu. Ca o oală sub presiune, îmi
arunc ochii pe frigider și văd un bilețel, lăsat de dragul meu soț: „Iubito, ți-am luat eu încărcătorul. O să
fie o zi lungă și o să am nevoie de el. Pe al meu nu l-am găsit. Love you!”
L-aș fi sunat, să îi spun vreo două, dar cu ce să îl
sun?! Cu multe cuvinte colorate în minte, aflate la polul opus de Love you, mă duc repede să mă îmbrac,
apoi îmbrac băieții și ieșim pe ușă val-vârtej!
În tot val-vârtejul ăsta, iau și telefonul, poate găsesc
pe la mașină vreun încărcător să îi dau măcar puțin zvâc, o resuscitare, ceva,
că trebuie să merg și la medic azi și fără GPS sunt terminată.
Dau să încui ușa, cu o mână, să bag telefonul în buzunar
cu cealaltă și Zbang! îl aud cum cade,
căci nu am nimerit buzunarul.