Când deja îți spune că îi place o fată, băiatul tău a crescut…
Un ochi râde, altul plânge când scriu articolul acesta. De ce? Pentru că am ajuns DEJA în acel moment al vieții de mamă de băiat, moment în care inima îți e făcută fărâmițe, moment în care contează mai mult ce zice Fetița aia de care îmi place mie, decât ceea ce zici tu.
Așa. V-am mai povestit eu că grădinița la noi a fost sport extrem, v-am zis și că s-a adaptat în al nouălea ceas cu chiu-cu vai (era și cazul, la anul merge la școală), că stă 2 zile la grădiniță și 2 săptămâni acasă cu febră și toate cele.
Încă de la început, ne-am desenat pe mâini câte o inimioară. Când îi era dor de mine, să apese pe inimioară și eu aș fi știut că îi e dor. A mers super bine această metodă, nu mai țin minte exact unde am citit-o prima dată, dar a funcționat perfect. Am dus-o chiar la nivelul de a o folosi ca telefon: apăsa pe inimă și zicea Te iubesc, iar când ajungea acasă mă întreba dacă l-am auzit când mi-a zis.
Era obiceiul nostru, în fiecare dimineață ne făceam desenele, chiar dacă la grădinița stă doar câteva ore, fiind la program normal. Așa nu se mai simțea singur, era butonul nostru de conectare.
Și într-o bună zi, universul mi-a fost cutremurat, când a venit dragul meu băiat de la grădi și mi-a spus verde în față:
– Mami, să știi că mi-a zis Fetița aia de care îmi place mie că băieții nu au desenate inimi pe mâini. Mâine să nu îmi mai faci inimioară. Fa-mi și tu o steluță.
Tam-tam taaaam! (Leneșul din The Croods, când se apropie sfârșitul lumii)
Râd eu, râd, dar vorbind și puțin serios, am simțit că a făcut un pas mai aproape de Tărâmul Băieților Mari, depărtându-se astfel de micul băiețel ce încăpea fără efort în brațele mele.
A fost prima dată când am realizat cum a zburat timpul, când am realizat că… oricât de egoist ar suna – totuși adevărat, până acum – nu mai sunt doar eu în Universul lui.
A fost prima dată când am văzut cum ni se așterne sub picioare o pagină albă, un nou capitol în care pășim eu și el. Capitolul în care mama trebuie să își deschidă brațele nu doar pentru a își primi puiul în îmbrățișare. Trebuie să le deschidă și pentru a îl lăsa să plece de acolo. Pentru a îl lăsa să se îndepărteze independent, încrezător și încărcat cu iubire.
A fost semnul că sufletul meu trebuie să se pregătească pentru multe momente din acestea și că trebuie să fiu foarte atentă la cum reacționez și la cum îl ghidez. Băiatul meu e mare, de acum…
Băiatul meu cel mare începe ușor-ușor să asculte și alte voci feminine din jurul lui, iar asta nu poate decât să mă bucure, deși sufletul îmi e îndoit. Un ochi râde, altul plânge, cum ziceam…
Ce mă alină enorm este faptul că nu a vrut să renunțăm de tot la obiceiul nostru. A vrut să îl păstrăm, dar sub altă formă. Și, de fapt, asta e ideea. Că e inimă, că e stea sau dinozaur, doar noi știm ce înseamnă și ce emoții ne aduce acel desen.
De atunci, a început să îmi povestească mai multe și am aflat că Fetița aia de care îmi place mie are picioare lungi ca de girafă. : ))
De atunci, mi-a cerut sfatul că nu știe cum să intre în vorbă cu o altă fetiță, de la altă grupă.
De atunci, am văzut în ochii lui o sclipire pe care nu o mai văzusem până atunci. Și mi-am dat seama:
De acum, micuța mea bărcuță e pregătită să își întindă pânzele.
