Uneori, când ne întoarcem acasă prin peisaje de țară, îmi place să mă uit pe geam, să văd casele și oamenii lor, curțile și grădinile muncite. Și îmi place să îmi imaginez cine locuiește acolo.

Câți copii locuiesc în curtea plină de leagăne din lemn și jucării, unele de plastic, altele improvizate chiar de ei?

Ce poveste poartă în ei ochii bătrânelei care stă la poartă, pe băncuță și se uită la mașinile care trec? Oare pe cine așteaptă?

Și tot imaginându-mi, așa, mi-am dat seama că și curtea noastră e o poveste pentru trecătorii cărora le zboară gândul asemenea mie.

Ce poveste spunem noi? Cum pare familia noastră prin ochii unui trecător? Oare se vede iubirea?

Oare ne surprind într-un moment în care râdem și ne jucăm cu cei mici? Sau când ne ținem de mână
și ne uităm la ei? Oare văd încruntare și lacrimi?

Un trecător ne poate invidia pentru fericirea pe care a surprins-o în acea secundă în care a trecut
pe lângă noi. Și se poate întrista că el nu are ce avem noi.

Altul poate să ne judece și se poate considera norocos.

Eu însămi mi-am văzut viața de afară, de la poartă. Mi-am văzut povestea asemenea unei trecătoare, cu ochi de străină, atunci când am avut o scurtă amnezie din cauza loviturii la cap. (Am povestit aici într-o manieră amuzantă toată pățania).

Și mi-am dat seama, încă o dată, de un lucru: poți să ai totul și să nu știi.

Da, ai mâna lui, mare și caldă, care se lipește de a ta și pare că acolo i-a fost locul dintotdeauna. Ai umărul lui pe care poți să râzi și să plângi.

Ai brațele copiilor în jurul gâtului și vocile lor cristaline încă îți spun vorbe de iubire.

Ai toate mâinile și picioarele, ochii, inima și toate organele.

Tot ce îți mai lipsește e ca și mintea să vadă toată astea. Să le vadă, să le simtă și să te facă și pe tine să simți că ai tot. Pentru că ai totul. Acum. În fracțiunea aceasta de secundă în care eu trec prin fața casei tale, tu ai tot.