Mi-am pus căștile și încep să scriu. După jumătate de oră îmi dau seama că nu am dat play și stau cu căștile degeaba.

Cam așa a fost 2020 pentru mine. 

Am vrut să fac multe. Am simțit că am multe de spus, de arătat, de simțit. Așa au apărut
blogul Toate pânzele sus și magazinul online www.suntcopil.ro. 

Am primit cu sufletul deschis fiecare clipă petrecută alături de copii și de iubirea mea. Atât de deschis, încât acolo a intrat și teama. Și s-a înrădăcinat bine.

Am fugit de oameni și am găsit adăpost într-un loc pe care îl pot numi acasă. Acasă la țară. Unde am trăit cea mai grea și cea mai frumoasă parte a vieții noastre. Unde am găsit o altă Adnana. Unde copiii erau mereu desculți și mâncau mure culese de ei. Unde am uitat că ne pândește virusul și că e pandemie.

Am încercat să fiu mamă, prietenă, educatoare și parteneră de șotii pentru copii. Știu că nu mi-au ieșit toate.

Știu că mi-am lăsat copiii să cunoască și întunericul din sufletul meu. Și știu că nu vreau să mai fac asta vreodată.

Am trecut și prin flashback-ul “Când i-am văzut ultima oară? Ce le-am spus?” pentru că părinții mei au avut Covid. Din fericire, nu au fost internați, dar încă se recuperează.

Am fost paranoia.
Dar…cine nu a fost anul ăsta?

2020…Mi-ai adus mult timp prețios cu ai mei. Mi-ai luat mult timp prețios cu ai noștri. M-ai făcut să mă văd și, de multe ori, am urât ce am văzut. Dar m-ai făcut și să văd. Să văd natura și puterea din oameni. Să văd iubirea arătată și simțită prin ecrane.