Cei care nu mă cunosc vor crede că următoarea istorisire este înflorită, având aceeași tematică mirositoare ca articolul precedent: “Cu băieții la cinema pentru prima dată”

Ei bine, cei care mă cunosc, se vor crăcăna de râs și îi vor mulțumi lui Dumnezeu că nu au
norocul meu. (deși, la cât ra**t am avut parte numai în ultimele zile, norocul ar fi trebuit să stea în jurul meu ca albinele la miere).

Ca o palmă peste obraz, povestea cu cinematograful și numărul 2 al necesităților umane se pare că nu m-a învățat nimic, căci olița portabilă tot acasă a rămas și când am avut o programare la o clinică din centrul Bucureștiului.

Urmasem protocolul întrebărilor de convocare a marilor treburi ce necesită toaleta, le-am invocat cu rugăminți și chiar cu exerciții practice de așezare pe tron.
Nimic, totul era senin, ca cerul azuriu al verii.

Să purcedem, deci.

Ajunși în centru, la timp (deja începe să ne iasă din ce în ce mai bine treaba asta, surprinzător), i-am dat jos din mașină și am pornit către clinica ce se situa la 15 minute de mers pe jos. (da, am parcat la mama naibii, în primul rând, sincer vorbind, că nu știu să parchez prea bine , în al doilea rând nu știu să parchez pe borduri aglomerate și, în al treilea rând, mai mult ca sigur și bordurile erau pline). Deci, ai fi putut spune că eu aș fi putut fi cea încercată de că**toare, la câte emoții am avut cu parcarea, fix așa cum zice și bine cunoscuta expresie: „de mă că**m pe mine”. Nu a fost să fie, all good.

Așadar, ne dăm jos și aud: „Mami… Fac caca!”

Băi, ca un refren d-ăla care îți intră în timpane și nu mai știe cum să iasă de acolo, e prins ca într-un labirint a cărei ieșire este doar sângerarea urechilor, oricât ai încerca să îl uiți, tot îl fredonezi, așa am simțit și eu replica asta.

Pe gură mi-a putut ieși doar porumbelul: „Pe bune?” După care mi-am dat seama că nu are nicio vină copilul că că**toarea lui (cacofonie intenționată) are al șaselea simț și te trezești cu ea la ușă când ți-e lumea mai dragă.

Așadar, cine era nebuna care alerga cu un copil în brațe și cu unul de mână, pe care îl trăgeam ca un câine mort după mine, că voia să ajungem mai repede, dar nici nu putea să alerge că îl scăpa, na, și se ținea de burtă, zicând cât să ne audă cele 20 de persoane de la semafor că „face caca pe el”…?

Și nu am avut de stat decât la vreo 3 semafoare, că domnul C a vrut să fie și el scos în oraș, (la propriu și la figurat), fix în buricul Bucureștiului. Acasă e prea plictisitor, aceeași budă, aceeași hârtie igienică…

Reușim cu chiu, cu vai să ajungem la clinică, unde intrăm furtunos și întrebăm direct de toaletă. Eu, deșelată toată, transpirată, vă dați seama, căutam cu privirea în timp ce puneam întrebarea, doar-doar o văd repede și fugim în ea.

Răspunsul a venit ca fulgerul de la cinematograf, tot în moalele capului:

„Este o baie la etajul 3 și una la etajul 6…”

Dumnezeuleeee mareeee, de ce eu? De ce mieee?

Du-te și așteaptă liftul, timp în care am început să dau jos straturile de geci, căciuli și toate cele ca să putem zbura direct din lift la wc. Eu tot îmbrăcată, tot cu transpirația șiroind.

Am urcat, au fost cele mai lungi 6 etaje din toată viața mea și cred că și din a lui fii-miu, care era deja verde-albastru la față, sărăcuțul de el. Am țâșnit când ușile s-au deschis și iat-o! Fix ca în desene, luminată angelic, așa, cu un cor de îngeri pe fundal, se afla mult căutata Budă!!

Pe repeat, of course, cu pâs-pâs dezinfectant în stânga, în dreapta, în sus, în jos, peste tot, de data asta mai cu zel, că eram toți 3 în baie și piticul s-a înfipt direct în peria de Wc, apoi a vrut să tragă apa, apoi a derulat hârtia igienică… Un deliciu, am simțit că leșin și mă trezesc de 2 sau 3 ori! Pesemne tot trăgeam speranța că o să mă trezesc în altă parte!

Iar am scris o întreagă poveste pe seama unui mic C și vă zic că am ajuns la o concluzie: știam că acești copii ai noștri vin ca să ne învețe unele lucruri, știam. Se pare că al meu a venit să mă ajute să îmi înving fobia de toaletele publice!